Cred că recentul concert – să-l numim cameral - dedicat acestei formaţii doar aparent insolite, formaţia celor două piane cărora li se alătură percuţia, a fost un eveniment pe care-l pot considera drept etalon în ce priveşte structurarea programului de concert, unitatea acestuia. Mă refer la muzica primei jumătăţi a secolului trecut, creaţii fundamentale ale epocii, anume Ritualul Primăverii de Igor Stravinski, în versiunea concertantă a celor două piane, şi – nu mai puţin celebra - Sonata pentru două piane şi percuţie de Bela Bartok; ...lucrări care au făcut epocă şi care au marcat epoca. 

Le-a fost alăturată o remarcablă lucrare românească, Muzica pentru două piane şi percuţie de Irina Odăgescu, creaţie scrisă relativ recent, în mod special pentru a contura o viziune inedită, diferită de cea a compozitorului maghiar, asupra acestui tip de formaţie. Întregul concert susţinut de artişti cu totul pasionaţi ai domeniului - muzicieni dedicaţi la noi cauzei muzicii de cameră a fost imaginat şi realizat de pianistele Verona Maier şi Lena Vieru Conta, de percuţioniştii Alexandru Matei şi Sorin Rotaru.

Ideea de bază este aceea de a revela faptul că în esenţa sa pianul este un instrument de percuţie bazat pe efectul corzii lovite, efect în baza căruia acesta se alătură firesc marii familii a instrumentelor de percuţie. Aceasta este ideea care l-a condus pe Bartok în definirea capodoperei sale, un opus de o coerenţă literalmente clasică, în care percuţia se arată a iradia în baza enegiei dominatoare a tematismului emis de cele două piane, a ritmului drept factor dinamic esenţial al întregii acţiuni. 

La distanţă de mai bine de o jumătate de secol de capodopera bartokiană, ” Muzica...” pe care Irina Odăgescu o propune aceleiaşi fomaţii este o replică peste timp a creaţiei compozitorului maghiar, într-un anume fel ataşată acesteia, o meditaţie asupra unui moment e drept magnific, dar care a trecut şi a rămas în istorie; percuţia dobândeşte de această dată un rol în parte structural în parte coloristic privind definirea atmosferei introspectiv meditative a momentului. 

Este de menţionat, întregul concert defineşte spectaculos fenomentul extins al percuţiei. Va fi deci riscant a privi în baza aceloraşi parametri varianta pentru două piane a capodoperei lui Strawinsky, ” Sacre...”; în urmă cu mai bine de o sută de ani lucrarea a marcat arta europeană a începutului de secol. Cu tot ce însemnă fenomenul creaţiei; ...mişcare, ritm, colorit timbral, dinamică sonoră, concept coregrafic, construcţie de ansamblu. 

A anula aspectul timbral însemnă, în acest caz, a amputa. Există şi o variantă mai potrivită care alătură percuţia. Şi totuşi, solo-ul de pian sună cu totul searbăd atunci când înlocuieşte melopea iniţială a contrafagotului. 

În urma scandalului, în urma succesului repurtat la Paris, la Théâtre de Champs Elysées, Strawinsky însuşi a redactat mai multe variante pianistice; în parte din considerente de ordin comercial. Pot fi reluate în anume condiţii. În alt sens, voi fi, oare, acuzat de misoginism dacă cosider că varianta cu doi pianişti ce ar putea dezvolta o sonoritate mai vânjoasă, este de preferat? Trecând mai departe voi aprecia că Sala Mare însăşi a Atheneului este în bună parte nepotrivită unui asemenea program, amalgamând sonorităţile în multe locuri ale incintei sonore, dezechilibrând planurile sonatei bartokiene în favoarea poziţiei dominatoare a percuţiei.

Este curajoasă, este cu totul lăudabilă strădania acestui minunat grup de muzicieni privind etalarea în spaţiul public actual, la noi, a acestor lucrări, de asemenea a unei creaţii româneşti cu totul remarcabile, în condiţiile în care marele public bucureştean, publicul simfonicelor Filarmonicii, nu agrează, din comoditate, mare parte a capodoperelor secolului trecut.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.