În realitate, e o imensă eroare. Simpla analiză logică a ceea ce înseamnă o promovare reuşită ne spune că nu poţi transforma într-o „locomotivă” a unei literaturi puţin cunoscute scriitori din secolul al XIX-lea sau chiar din prima jumătate a celui trecut. Pentru simplul motiv că aceştia au scris într-un cod literar diferit de cel de astăzi.

După ce că trebuie să surmonteze handicapul lingvistic prin intermediul unei traduceri (niciodată perfecte) şi pe cel cultural (inevitabil, când ai de-a face cu o literatură străină), mai  avem pretenţia ca anonimul cititor neozeelandez sau canadian să străbată şi diferenţa de sensibilitate şi mentalitate literară dintre secolul nostru şi cel al lui Alecsandri. Aşa ceva se poate întâmpla, eventual, în basme, nu în lumea reală.

În al doilea rând, studii serioase de sociologie literară ne mai spun ceva. Şi anume, că, peste tot în lume, în ultimele două-trei decenii, lectura scriitorilor clasici a scăzut, în afara cercurilor specializate (profesori, cercetători, studenţi), în proporţii dramatice. Astfel, lectura celor mai cunoscuţi scriitori ai literaturii engleze şi, respectiv, italiene, adică Shakespeare şi Dante, a scăzut, la nivelul cititorului comun cu până la 90%!

Aşadar, ne place sau nu ne place, nu cu Hasdeu, Donici sau Stere, nici cu Vieru sau Druţă (ca să mă limitez la clasicii basarabeni), ci tot cu autorii contemporani trebuie să încercăm să promovăm literatura română în lumea de azi. 

De altfel, exemplul noului cinema românesc e cât se poate de limpede. Se poate ca „Ilustrate cu flori de câmp”, filmul lui Andrei Blaier din 1975, să fie mai bun decât "4, 3, 2, 1", al lui Cristian Mungiu. Dar numai cel de-al doilea putea lua premiu la Cannes şi, cu ajutorul premiului, să ne promoveze în lume...