Realitate valabilă până mai ieri, când pandemia pare să fi cedat (temporar?) în faţa imunizării prin vaccinare sau datorită trecerii prin boală a unui număr crescând de oameni, permiţând astfel o relativă relaxare, ce îngăduie revenirea la obiceiurile noastre culturale.
 
În perioada restricţiilor, conducatorii de instituţii si organizatorii de evenimente culturale mai întreprinzători au transferat online conţinuturile programelor lor, trecȃnd la comunicarea virtuală cu spectatorii fideli, dar cȃştigȃnd şi segmente noi de public, atȃt în ţară, cȃt şi în străinătate (pentru transmisiile ce nu aveau drepturi limitate la teritoriul Romȃniei).
 
Este ceea ce a făcut şi Festivalul Internaţional de Film Cinepolitica, ce s-a adaptat timpurilor ciudate pe care le trăim, oferind anul acesta o ediţie online, care s-a întâmplat chiar să închidă perioada de restricţii pandemice severe, impuse vieţii sociale şi manifestărilor culturale. Organizat de Asociaţia Cultură şi Imagine, patronat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” şi de Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei , Cinepolitica ne-a procurat de-a lungul anilor plăcerea intelectuală a întȃlnirii cu documentare şi filme de ficţiune de o acută actualitate politică, poveşti exprimate prin mijloace cinematografice ades percutante. Căci, aşa cum declara fondatorul şi directorul festivalului, prof. univ. Copel Moscu, “un festival de film cu tematică politică are datoria să deschidă o fereastră către problemele lumii de astăzi şi să dezvăluie partea obscură a unui mecanism care, de cele mai multe ori, ne scapă, din pricina lipsei de informaţie”.
 
La această ediţie din spaţiul virtual, festivalul s-a desfăşurat în două serii, 5-7 şi 12-14 mai, într-o variantă restrânsă, cu câte o difuzare pe seară a celor trei documentare şi trei filme de ficţiune incluse în program. Secţiunea concurs a lipsit de la această ediţie, din motive lesne de înţeles, date fiind circumstanţele de producţie şi de difuzare ale perioadei pandemiei.
 

Poate că de dragul contrastului cu conjunctura amăruie a pandemiei, festivalul a debutat cu un produs dulceag, care a stârnit interesul publicului la lansarea sa pe piaţă în 2019, înaintea declanşării pandemiei: lungmetrajul românesc Maria, Regina României.
 
Un film cu subiect politic, desigur, fiindcă abordează un moment de cumpănă din istoria ţării noastre: perioada negocierilor de pace de la Paris, de la sfârşitul primului război mondial. România, reprezentată la discuţii de impulsivul prim-ministru Ion I.C. Brătianu (interpretat de Adrian Titieni), este departe de a obţine de la marile puteri învingătoare, recunoaşterea întregirii sale teritoriale cu Transilvania, Bucovina şi Basarabia, ţintă pentru care regatul a şi intrat în război de partea Antantei. Deşi în 1914 regele României, Carol I, de origine germană, susţinuse respectarea alianţei semnate cu Austro-Ungaria, cu treizeci de ani în urmă. Misiunea diplomatică încredinţată Reginei Maria în aceste momente de incertitudine privind soarta Marii Uniri, la Conferinţa de la Paris, se dovedeşte a fi crucială, iar farmecul şi tenacitatea Reginei schimbă direcţia negocierilor la 180 de grade, în favoarea României.
 
Bazându-se în principal pe Jurnalul Reginei Maria, scenaristele Brigitte Drodtloff, Maria-Denise Theodoru, Ioana Manea şi regizorul Alexis Sweet Cahill au decupat momentele semnificative pentru parcursul politic al Reginei, de la grija arătată sărmanilor flămânzi dintr-o ţară distrusă de război, până la demersul ei internaţional pe lângă conducătorii puterilor învingătoare, opuşi idealurilor românilor, din cauza Păcii de la Buftea, pe care guvernul român, cu resursele militare epuizate şi cu populaţia civilă sărăcită şi decimată de tifos, fusese obligat să o semneze în 1918, cu Puterile Centrale, dar pe care Regele Ferdinand (interpetat de Daniel Plier) nu îl sancţionase.
 
Filmat în spaţii istorice semnificative din România, de la Paris şi Londra, dar recurgând şi la reconstituiri digitale precise, ale unor locuri publice din epocă, filmul mizează exclusiv pe prestaţia actorilor, aleşi pe criteriul asemănării fizice, dar şi al performanţei scontate de film, anume aceea menită a cuceri un public cât mai larg şi divers. Distribuirea actriţei Roxana Lupu, absolventă a U.N.A.T.C. “I.L. Caragiale” din Bucureşti, dar stabilită acum la Londra serveşte bine scopului filmului, acela de a desena portretul unei figuri regale, pentru care graţia comportamentului şi majestatea prezenţei sunt înnăscute. Experienţa actriţei de a interpreta personaje regale în seriale de televiziune - tânăra regină Elisabeth II a Marii Britanii, sau sora ei, Ann - au ajutat-o să creeze un personaj credibil, nu lipsit de un anumit relief psihologic, dând consistenţă cinematografică unei personalităţi istorice a cărei contribuţie la constituirea României moderne a fost până acum ocultată la nivelul marelui public.
 
Acesta este şi meritul peliculei care altfel nu caută să problematizeze nici situaţiile, nici personajele, poate cu excepţia fiului Reginei Maria, Carol II, căruia actorul Anghel Damian îi insuflă o violenţă a prezenţei şi un spirit de revoltă în stilul furioşilor zilei de azi, ceea ce extrage personajul din galeria reprezentărilor plăcute şi convenţionale. Filmul nu depăşeşte (nici nu-şi propune) tonalităţile artistice calofile, “academice”, cu care ne răsfaţă serialele englezeşti de televiziune bine realizate, dar cu care Festivalul Cinepolitica nu ne obişnuise.
 
 În stilul selecţiei filmelor din ediţiile anterioare, în primul voleu al Cinepolitica Nights am văzut documentarul Asasine, lansat în 2020. Nominalizată la Calul de Bronz, la Festivalul de film de la Stockholm, pelicula este o de-mascare plină de suspense, a manipulării pe care o permit mijloacele de comunicare moderne şi social media, în care nu totul este ce pare a fi.
 
Documentarul semnat de regizorul Ryan White este o cercetare de tip jurnalistic, a misterioasei asasinări a fratelui vitreg al dictatorului nord-coreean Kim Jong-un, care a avut loc în 2017, în Malaezia. Fără a avea probe, presa internaţională a exprimat atunci bănuiala că regimul de la Pyongyang a pus totul la cale, întrucât Kim Jong-nam reprezenta o ameninţare pentru fratele său mai mic, dictatorul, fiindcă exprimase rezerve faţă de continuarea unei dinastii în Coreea de Nord şi devenise, din Macau, unde trăia într-un fel de exil acceptat, agent CIA.
 
Pornind de la datele înregistrate la tribunalul din Kuala Lumpur, regizorul reconstituie, în ritm de film poliţist, întreaga înscenare căreia i-au căzut victime două tinere de condiţie modestă, acuzate de uciderea lui Kim Jong-nam. Pentru că ziua în amiaza mare ele sunt surprinse de camerele de luat vederi ale aglomeratului aeroport din Kuala Lumpur, aplicandu-i pe faţă victimei, prin pulverizare şi atingere, otrava letală, cel mai periculos agent neurotoxic din lume, VX.
 
Miza acestei acuzaţii era majoră, fiindcă în Malaezia orice suspect găsit vinovat de tribunal în astfel de speţe era condamnat la moarte prin spânzurare (ne amintim de românul arestat pe acelaşi aeroport, în 2012, pentru trafic de droguri, condamnat la moarte în 2016 şi rămas în viaţă doar pentru că ulterior guvernul malaezian a decis schimbarea legislaţiei şi abolirea pedepsei cu moartea).
 
Regizorul realizează interviuri cu avocaţii celor două femei, care adună probe într-un mediu ostil, încercând să le salveze viaţa, demonstrând că au fost victimele mirajului actoriei, printr-un scenariu în care au fost convinse că sunt protagonistele unor farse filmate, postate pe internet, spre consum colectiv. Şi că şi pulverizarea ucigaşă şi atingerea feţei lui Kim în aeroport erau pentru ele tot o farsă menită a le face vedete online. Alternând interviurile şi filmările din prezent, cu flash-back-uri care cerceteaza mediul familial al fetelor şi reconstituie felul în care au fost racolate şi aruncate în această naraţiune iluzorie, realizatorul dezvăluie, prin fragmentele descoperite pe internet, puse cap la cap, scenariul ucigaş ce va sfârşi prin a le incrimina. Şi dezvăluie ceea ce tribunalul nu a putut sau nu a vrut să afle: că cei care au pus la cale totul, the masterminds, sunt nord-coreeni: un chemist şi “realizatorul” de filme. Cei doi suspecţi părăsesc Malaezia, după un schimb de cetăţeni cu Coreea de Nord, iar fetele rămân astfel ţapii ispăşitori, petrecând un an şi jumătate în inchisoare, unde se şi împrietenesc şi află şi ele pe cine au ucis, crezând că se joacă.
 
Soluţia întregii şarade vine, ca un deus ex machine, tot din jocul geopolitic, căci guvernele ţărilor de unde provin femeile, Indonezia şi Vietnam, intervin pe lângă guvernul malaezian, obţinând în final eliberarea lor şi returnarea acasă. Iar concluzia întregii naraţiuni politice este că violenţa dictatorului nord-coreean nu cunoaşte graniţe, Coreea de Nord poate acţiona criminal în totală impunitate, iar conducătorul ei se poate prezenta ca egalul liderilor lumii, mai ales că, aşa cum estimează Coreea de Sud, regimul din nord deţine 5000 de tone de arme chimice. Iar tot acest joc criminal al puterii totalitare este facilitat de utilizarea ilegitimă a instrumentelor populare ale societăţii deschise.
 
Tematica urbanizării devoratoare din lumea de azi a fost şi ea inclusă în programul festivalului, printr-o coproducţie la care a colaborat şi România, intitulată SAF, în care regizorul Ali Vatansever abordează subiectul câştigurilor nemăsurate din dezvoltarea imobiliară din Istanbul, o extindere urbanistică ce înghite zonele locuite de populaţia pauperă turcă şi de refugiaţii sirieni, distrugând vieţi şi schimbând destine.
 

A doua parte a programului ediţiei 2021 a Festivalului Cinepolitica a fost deschisă de premiera naţională a filmului Photographer of War, nominalizat la Premiile daneze de film în 2020. Documentarul este portretul unui om hiperactiv, care se vede plasat dintr-odată pe pragul unei mari încercări. Când credea că a văzut toate ororile lumii şi a trecut prin toate emoţiile traiului la limită, căci este Fotograf de război, trimis de un sfert de veac în cele mai periculoase zone de conflict, află că un impas major îi pândeşte viaţa personală, căci ar putea rămâne singurul părinte în viaţă pentru copiii săi.
 
Că nu sunt doar o îngrijorare a zilei de azi problemele şi tulburările generate de deplasările (masive) de populaţie, dinspre zonele sărace, asiatice sau africane, spre cele de bunăstare economică, metropole ale fostelor imperii, o dovedeşte şi documentarul White Riot, cȃştigător de premii la Festivalurile de Film de la Berlin, Londra, sau Cracovia.
 
În 2019, regizoarea Rubika Shah semnează rodul cinematografic a cinci ani de căutări şi descoperiri în istoria mişcării antirasiste din Marea Britanie, desfăşurȃndu-şi cercetarea anilor ’70, în timp ce în lumea din jurul ei mişcarea Black Lives Matter căpăta amploare mondială. Căutȃnd în arhive publice, dar şi private, vizionȃnd sute de ore şi obţinȃnd drepturile de utilizare pentru vastul material audio-vizual şi fotografic folosit în film, tȃnăra regizoare realizează un produs cinematografic relevant pentru neliniştile zilei de azi. Fiindcă istoria se repetă.
 
La jumătatea anilor ’70 Frontul Naţional duce o campanie electorală activă, cu un discurs rasist, cerȃnd implementarea unor politici care să asigure returnarea imigranţilor în ţările lor de origine. Ceea ce le aduce în unele regiuni un procentaj de aproape 20%. Reacţia antirasistă şi antifront a societăţii civile este şi ea puternică, manifestaţiile pro şi contra se înteţesc, reacţia poliţiei nu este lipsită de violenţă, mai ales la adresa antirasiştilor.
 
Paralel cu acest activism stradal, ia naştere un tip de reacţie antirasism, care face din muzica rock un asociat al atitudinii politice. Şi acesta este subiectul documentarului tinerei regizoare: rolul pe care mişcarea RAR, Rock Against Racism, l-a jucat în confruntările politice ale epocii, ale căror semnificaţii sunt valabile şi azi, când din nou atitudinile naţionaliste şi idealurile de deschidere spre imigranţi se ciocnesc sub diverse forme. Iar RAR, aflăm cu surprindere, a luat naştere ca urmare a afirmaţiilor rasiste al marelui chitarist Eric Clapton.
 
Departe de a fi o însăilare insipidă de discursuri, filmul este o foarte ritmată poveste spusă de câţiva muzicieni şi activiste sociale, acum în etate, care evocă felul în care s-a impus mişcarea vreme de câţiva ani, prin concerte menite să-i aducă împreună pe nativii britanici şi pe imigranţi, fie ei de culoare sau asiatici, fie ei muzicieni sau fani. Iar stilul vizual adoptat de regizoare Rubika Shah devine un personaj în sine, căci maniera punk, anticonvenţională, cu un ritm de montaj rapid, ce mizează şi pe efectul subliminal al conţinutului, constituie ea înşăşi o reverenţă făcută spiritului de revoltă al epocii.
   
Festivalul Cinepolitica s-a deschis cu o producţie românească şi s-a încheiat tot cu un lungmetraj românesc, Berliner, semnat de Marian Crişan şi câştigător al Premiului Keen Eye, la Festivalul de Film de la Moscova, în 2020. O poveste politică a lumii de azi: un arivist, candidat la alegerile parlamentare europene rămâne cu maşina în drum, la ţară şi, găzduit de un sătean, îşi dă seama că trebuie să profite de situaţie şi să continue campania la talpa ţării. Cu o privire lucidă şi ades ironică, regizorul urmăreşte acest traseu de politician, ce capătă culori absurde, exploatând capitalul de imagine al unor oameni şi al unei zone de care altfel nu-i pasă de fel. Un diagnostic dur pentru politica de aici şi, prin capacitatea de a surprinde universalul în particular, şi pentru politica de pretutindeni.
 
Sigur că, în condiţii de normalitate, Festivalul Cinepolitica ar fi avut structura de programare cu care ne-a obişnuit, cu proiectarea unor producţii variate, în sala de cinema, însoţite de întâlniri pe viu cu creatori prestigioşi din întreaga lume. Dar iubitorii de film au apreciat cu certitudine efortul organizatorilor de a adapta programul şi de a ţine în viaţă un eveniment cinematografic de valoare, în ciuda sau poate chiar împotriva condiţiilor de pandemie, acceptând o provocare din care au ieşit victorioşi. Ei, publicul şi arta cinematografică.