Plus Ceaikovski — o specialitate a casei şi Şostakovici — o specialitate a dirijorului, ale cărui interpretări simfonice au fost mereu excelente.

Romeo şi Julieta a dat tonul serii, orchestra fiind galvanizată pur şi simplu de Badea: o viziune compactă, în care binecunoscuta temă principală te surprindea de fiecare dată prin vitalitate şi energie, într-un contrast evident cu pasajele lirice. O bună introducere, romantică, pentru încălzirea atmosferei.

Sau pentru a putea înfrunta tristul Concert pentru violoncel, nr.1 al lui Şostakovici cu seninătate. Scris pentru Rostropovici, lucrarea este notorie ca dificultate tehnică pentru solist. Sunt minute întregi în care orchestra (redusă ca număr de instrumente) lasă violoncelul singur în faţa publicului, cu cadenţe în care ciupitul corzilor se suprapune peste părţi de arcuş. În acelaşi timp, atmosfera concertului e tot mai dezolantă. Pe măsură ce tânguielile violoncelului se sting şi încep să răzbată ritmuri penetrate, izolate la început, tot mai coerente apoi, acompaniamentul orchestral devine sarcastic, încât ai putea avea imaginea sonoră a individului pierdut într-o societate care nivelează totul, retează aripi şi speranţe, ieşirea din labirint fiind subversivitatea dublată permanent de îndoială.

Andrei Ioniţă este unul dintre acei prea rari artişti pe care îi simţi de la prima notă că sunt speciali şi deosebiţi. Orice atingere a corzilor, cu delicateaţea care i-a devenit semnătură (dulce, aşa e sunetul pe care îl produce), ajungi s-o preţuieşti ca pe un moment în sine. Sub mâinile lui, partitura chinuită şi chinuitoare a lui Şostakovici (mai apropiat ca niciodată de modernismul lui Prokofiev aici) părea simplă, ca o joacă. După o primă parte ludică, în celelalte trei, înlănţuite, Ioniţă s-a abandonat timp de douăzeci de minute în muzica  epuizantă a lui Şostakovici, într-unul din marile momente ale stagiunii de anul acesta.

Foarte interesantă a fost alegerea celor două piese pentru encore, prin care Andrei Ioniţă şi-a demonstrat arta şi clasa în repertoriul romantic şi apoi cel baroc. Mai întâi postumul Adagio cantabile de Ceaikovski, acompaniat şi de orchestră, etereal, de o tandreţe ce-l evocă de departe şi pe Nimrod al lui Elgar, în care Badea şi Ioniţă au făcut muzică împreună emoţionând, tăind răsuflarea spectatorilor, transportaţi parcă într-o altă lume. Apoi Allemande din Suita nr.1 de Bach, de o seriozitate ataşantă, deşi, de data aceasta, instrumentul n-a avut relieful şi definiţia sonoră cea mai bună.

După pauză, miza calităţii artistice devenise atât de ridicată, încât deveneai curios dacă revenirea la Ceaikovski şi Francesca da Rimini mai poate aduce ceva nou. A adus. Badea a dirijat posedat de Infernul lui Dante, trezind în instrumentiştii filarmonicii bucureştene nişte resurse de energie greu de bănuit. Din nou, acelaşi stil unitar, de o concizie a frazei şi a expresiei care nu-ţi lasă timp să te dezmeticeşti, a încheiat parcă într-o clipă o seară memorabilă.

Caseta tehnică:

Într-o vineri, 8 Iunie, la Ateneul Român

Piotr Ilici Ceaikovski: Uvertura fantezie Romeo şi Julieta
Dmitri Şostakovici: Concertul nr.1 pentru violoncel şi orchestră
Piotr Ilici Ceaikovski: Francesca da Rimini
Solist: Andrei Ioniţă
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Articol publicat pe blogul Despre Opera.