Centenar Yehudi Menuhin. Profesorul Enescu, despre elevul Menuhin: ƒ„Pot fi mândru de el" VIDEO

Centenar Yehudi Menuhin. Profesorul Enescu, despre elevul Menuhin: ƒ„Pot fi mândru de el

Yehudi Menuhin, alături de profesorul său George Enescu. În 1927, Menuhin a venit la vila Luminiş, locuinţa lui Enescu din Sinaia, pentru a lua primele lecţii de vioară

Pe 22 aprilie se împlinesc 100 de ani de la naşterea unui mare muzician american prin naştere, ulterior englez prin adopţiune, Sir Yehudi Menuhin (22 aprilie 1916-12 martie 1999), a cărui viaţă şi activitate au fost profund influenţate de personalitatea şi arta lui George Enescu (1881-1995).

Ştiri pe aceeaşi temă

Text de muzicologul Cristina Sârbu

S-au scris mii de pagini despre această relaţie cu totul specială între aceşti doi artişti, George Enescu şi Yehudi Menuhin, provenind din două spaţii culturale diverse şi bine definite, despărţiţi ca vârstă de 35 de ani, relaţie în care discipolul, transformat,  cu timpul, în prieten, a rămas alături de Maestrul fără de care viaţa şi activitatea sa artistică ar fi fost de neimaginat.

Faptele sunt bine cunoscute dar, pentru întregul acestei evocări, am ales totuşi două materiale scrise întru totul edificatoare. Primul este un fragment dintr-un interviu acordat de George Enescu unui reporter din Oradea, Béla Katona, şi publicat sub titlul Despre ce se vorbeşte în oraş in Szabadság, 20.12.1936, p. 11. 

– Aflaţi că o călătorie pe mare este cel mai bun prilej pentru a te odihni. De altfel, mă duc cu plăcere în America. Se face un an de când nu mi-am văzut discipolul preferat.
Aici intervine domnul Cohen, cel care este impresarul lui Enescu de peste trei decenii:
– Rugaţi-l pe maestru să vă povestească întâlnirea lui cu acel băieţandru evreu.
Enescu îi zâmbi domnului vârstnic, îmbrăcat cu severă eleganţă, apoi nu se mai lăsă rugat.
– Ei, au trecut zece ani, era primăvară. Tocmai aveam un concert la Paris cu simfonicul de acolo. Stam în cabină cu Bares (corect Barrère), renumitul dirijor, fumam ţigara din pauză, când îşi face apariţia un domn american, însoţit de un băietan care ţinea o cutie de vioară în mână. Îmi povesteşte, într-o germană stricată, că a venit de la San Francisco dorind să perfecţioneze cântul copilului. A scos la iveală câteva reviste americane, în care se vedea fotografia copilului alături de câteva cronici favorabile. Bares  (corect Barrère), a notat deîndată în franceză:
– Mă mir, monsieur Enescu, că nu v-aţi săturat de atâţia copii-minune.
Copilul, se vede treaba, pricepea cât de cât franţuzeşte, pentru că a replicat pe dată, cu orgoliu:
– Eu nu vreau să devin un copil minune ci un artist adevărat.

L-am întrebat, totuşi, cum a ajuns la mine. Tatăl mi-a răspuns:
– La New York ne-au fost recomandaţi trei artişti: Ysaÿe, Flesch şi domnia voastră. I-am audiat pe primii doi, acum v-am audiat pe dv. Fiul meu vrea să studieze mai departe cu dv.
Între timp, copilul şi-a scos vioara din toc. Eu am cântat la acest concert Concertul în sol minor de Bruch; pauza era pe terminate. Copilul a început să cânte cadenţa din acest concert. La a zecea măsură Bares (corect Barrère), l-a întrerupt:
– Sunt de acord să cânt cu el peste două săptămâni.
Din nou, tatăl fu cel care vorbi:
– Pentru asta nu avem timp. Băiatul meu trebuie să ia lecţii cu maestrul Enescu !
– Da – am spus eu – dar, deocamdată, este imposibil.
– De ce?
– Pentru că mâine în zori plec spre România. Mă voi ocupa de băiat cu plăcere la toamnă, când mă întorc la Paris. Până atunci, dacă aveţi ceva de comunicat, stau la Sinaia, iată adresa mea.
Se suna déjà. Concertul trebuia continuat. Dimineaţa am plecat cu expresul Alberg…
Au trecut numai trei zile de odihnă la Sinaia; când, într-o după amiază, valetul îmi aduce o carte de vizită. Spre norocul meu, pe cartea de vizită se preciza şi domiciliul vizitatorului, care era din San Francisco. Aşa că mi-am adus repede aminte de numele micului cunoscut care mă vizitase la Paris: Yehudi Menuhin.

 

Timp de şapte ani, a petrecut, în fiecare an, câte o lună la mine. Îi predam ore de vioară în camera mea de hotel de la Bucureşti. Mai târziu, l-am trimis eu însumi la Busch, Kreisler şi Flesch, pentru ca nu cumva forţa personalităţii mele să îşi pună amprenta prea puternică pe cea a viitorului artist. Dar mereu, a revenit. Fusese un virtuoz déjà la vârsta de 12 ani; la 15 era déjà un artist matur. Mai încolo, nu prea mai aveam ce vorbi decât despre profunzimile stilului. Cred că… pot fi mândru de el.

(Traducerea în română este semnată de Theodor Sugar iar materialul a fost publicat în volumul semnat de muzicologul Laura Manolache în „George Enescu. Interviuri acordate presei româneşti”, 2 vol. (1988, 1991) ediţia a II-a, Editura Muzicală, Bucureşti 2005, p. 305-307)

Discipolul preferat de care maestrul Enescu era atât de mândru şi care a devenit unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii, îşi declară şi el, cu fiecare ocazie, dragostea, veneraţia şi recunoştinţa faţă de profesorul său.

Legătura profesională a fost dublată de o sinceră legătură umană şi dacă, în textul lui Enescu, se vorbeşte despre începutul acestei legături, m-am oprit, dintre toate declaraţiile şi evocările lui Menuhin, la un text ce marchează… sfârşitul.

"Enescu îşi lua rămas bun de la viaţă"

În Revista Muzica, 1958 nr-ele 10-11, în interviul acordat lui Dan Spătaru (pag. 68), Sir Yehudi Menuhin povesteşte:

Este o amintire care nu se va şterge niciodată din sufletul meu, o amintire dureroasă fiindcă tot ce s-a petrecut între noi atunci a avut aerul unei despărţiri între doi oameni pe care nu putea să îi separe decât moartea.


L-am văzut ultima oară câtva timp înainte de sfârşitul anului 1954, în locuinţa sa de la Paris în Rue de Clichy. Era în pat, slăbit, dar foarte calm. Numai flacăra aprinsă a privirii sale lăsa să se vadă că spiritul nu încetase să pulseze şi nici nu îşi pierduse vioiciunea caracteristică. I-am privit mâinile puternice care dăduseră viaţă atâtor frumuseţi minunate dar care acum erau neputincioase şi m-am cutremurat.


M-a invitat să şed lângă dânsul ŞI NE-AM PRIVIT UN TIMP ÎN TĂCERE. Nu are importanţă ce am vorbit după aceea deoarece cuvintele noastre aveau scopul de a ascunde realitatea:

Enescu îşi lua rămas bun de la viaţă. Simţeam că privirea lui încearcă parcă să-mi transmită suflul de viaţă şi de energie ce-i mai rămăsese şi deodată, ca şi cum ar fi luat o hotărâre subită, mi-a spus că doreşte să îmi dăruiască una din viorile sale, un Santa Serafino, pe care cântase pe vremea când învăţa cu Hellmesberger la Viena. În acelaşi timp, m-a rugat să îi păstrez celelalte viori până când îmi va comunica hotărârea sa în privinţa lor. Era mişcătoare această ezitare de a lua o hotărâre definitivă, ezitare care trăda parcă o fărâmă de speranţă că s-ar putea să nu fie încă nevoie să se despartă de ele. Dar gestul în sine de a-mi dărui o vioară era de ajuns de elocvent: Enescu îşi privea destinul drept în faţă şi nu se lăsa înşelat de o slăbiciune trecătoare.

Este inutil să continui, fiindcă nu pot să vă descriu atmosfera emoţionantă care a dominat mai departe această ultimă întrevedere a noastră. Aş vrea să mă opresc aici...

Era de la sine înţeles ca şi după dispariţia fizică a lui Enescu, Menuhin să continue să îi venereze amintirea recunoscând, cu fiecare ocazie, influenţa benefică a acestuia asupra carierei sale spectaculoase. Implicarea violonistului, atât cât a fost posibil la momentul istoric respectiv, în cele mai mari şi mai importante evenimente muzicale româneşti de amplă rezonanţă internaţională, Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu”, se concretizează ca principală temă de discuţie a prezentei scrieri.

Prezent la deschiderea Festivalului  "George Enescu"

La trei ani după moartea lui George Enescu (1881-1955), prima ediţie a Festivalului, dublat de Concurs, a avut deschiderea oficială în data de 4 septembrie 1958. Printre personalităţile care au participat la această ediţie inaugurală s-au numărat nume importante ale scenei internaţionale: David Oistrah, Halina Czerny-Stefańska, Nadia Boulanger, Monique Haas, Iacov Zak sau Claudio Arrau, Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario, Carlo Zecchi şi desigur Yehudi Menuhin.

În acelaşi interviu acordat lui Dan Spătaru (Revista Muzica, 1958 nr-ele 10-11, pag. 67), acesta se arată încântat de iniţiativa statului român de a organiza un astfel de festival de anvergură internaţională dublat de un concurs şi el, internaţional :

…trebuie să spun că sunt adânc mişcat de minunata manifestare de admiraţie pe care o constituie Concursul şi Festivalul internaţional „George Enescu”. Este emoţionantă această mărturie a unei ţări întregi, la care s-au alăturat atâtea personalităţi marcante ale vieţii muzicale mondiale. Pot să vă spun că, prin prezenţa unora dintre aceste personalităţi în juriile Concursului şi a altora în cadrul concertelor date, prin amploarea şi admirabila organizare a întregului eveniment, prin numărul mare şi calitatea ridicată a concurenţilor, Concursul şi Festivalul închinate lui George Enescu s-au ridicat la un nivel artistic care le situează printre cele mai reuşite manifestări de acest gen, cunoscute de mine. Mă bucură sincer acest lucru şi îi felicit din toată inima pe cei care au contribuit la acest mare succes.

Yehudi Menuhin a fost implicat în patru ediţii ale Festivalului Internaţional „George Enescu”, în anii 1958, 1973, 1995 si 1998.

FOTOGRAFII: Arhiva Viorel Cosma

În 1958, în 17 septembrie, în Sala mare a Ateneului Român, Yehudi Menuhin a susţinut un recital de vioară solo care a cuprins Partitele nr. 2 si 3 de J. S. Bach şi Sonata pentru vioară solo de Bartók şi, în Concertul in Re major de Brahms, a fost solistul concertului în din 18 septembrie susţinut de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” dirijată de George Georgescu. A fost şi seara memorabilă în care, la bis, violonistul american a urcat pe scenă alături de violonistul rus David Oistrah pentru Concertul pentru două viori de J. S. Bach.

Muzicologul Viorel Cosma evocă cu emoţie acest eveniment unic :

Eram la Ateneul Român şi mă îndreptam împreună cu criticul Jean-Victor Pandelescu spre cabina maestrului George Georgescu. Acolo veselie mare: meşterul Gogu Georgescu patrona o dispută între Yehudi Menuhin şi David Oistrah, care discutau aprins, lăudându-şi fiecare sonoritatea propriei viori Stradivarius. Ce-ar fi să împăcăm Estul cu Vestul în Dublul de Bach? – a întrebat maestrul George Georgescu. Jean-Victor Pandelescu zice: s-ar da o lovitură războiului rece! Atunci Yehudi Menuhin i-a propus lui Oistrah să schimbe între ei viorile Stradivarius şi să cânte în seara de 18 septembrie a festivalului celebrul Concert al lui Bach.

În seara concertului, bătrânul Ateneu era asediat. Tensiune uriaşă în sală. Doar Menuhin, Oistrah şi Georgescu păreau lipsiţi de emoţie. 

După ultimul acord al Dublului de Bach, oferit în afara programului, tăcere. După care a izbucnit o furtună de aplauze. În aceste aplauze, Oistrah se îndreaptă către Menuhin, îl ia în braţe şi, pur şi simplu, sala Ateneului Român a luat foc. Momentul acela nu-l voi putea uita niciodată. (Interviu cu Viorel Cosma realizat de Ecaterina Stan, „Jurnalul Festivalului”, nr. 13/18 septembrie 2007, p. 2)

Din cronica publicată de Jean-Victor Pandelescu în Revista Muzica, 1958 nr-ele 10-11, p. 60 sub titlul Violonişti, aflăm aprecieri de specialitate referitoare la ambele evoluţii ale lui Yehudi Menuhin în această primă ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”:

Yehudi Menuhin a dat, la rândul său, un recital care a reprezentat una dintre cele mai frumoase şi mai importante performanţe artistice : două Partite de Bach şi Sonata pentru vioară solo de Bartók. (…) Mărturisesc că am ascultat interpretarea lui Menuhin cu un sentiment de reculegere profundă (…).

Prima lucrare interpretată este Partita în Mi major (…) De o deosebită dificultate în ceea ce priveşte realizarea sa tehnică, preludiul a fost cântat cu o deplină justeţe şi puritate a tonului şi, aparent, fără efort. După senina şi oarecum rustica loure cu caracterul ei potolit, interpretul a redat gavota în cea mai adecvată mişcare moderată, specifică acestui vechi dans francez. Cele două menuete prezentate cu o mare distincţie şi într-o mişcare graţioasă ce evocă un balet de curte, au lăsat loc unei fluide bourrée, partita încheindu-se cu vesela gigă, când tonul lui Menuhin a apărut de o rară amploare, frumuseţe şi putere.

Sonata pentru vioară solo de Bartók dedicată lui Menuhin însuşi, a stârnit un deosebit interes printre auditori. 

Patosul şi înţelegerea profundă cu care a redat caracterul popular al lucrării, ca şi bravura înflăcărată a execuţiei ce a culminat în perpetuum-mobile din scherzo-rondo-ul final, i-au atras lui Menuhin ovaţii călduroase.

Din Partita pentru vioară solo în re minor vom stărui asupra Ciacconei. (...) Sunt bine cunoscute gândurile lui George Enescu despre acest minunat triptic pe care îl reprezintă Ciaccona:... două tablouri severe la cele două extremităţi şi cu o rază divină de soare, la mijloc, care luminează totul. Suntem bucuroşi să arătăm că interpretarea lui Manuhin am aflat-o în esenţa sa cu totul enesciană. (...) Percepând viaţa emoţionantă care clocoteşte între zidurile acestui magnific monument sonor şi înţelegând măreţia sentimentelor profund umane ce stau la temelia lui, interpretul ni le-a restituit cu strălucire şi modestie, întocmai ca George Enescu.

Pe marginea participării solistice a lui Menuhin la Filarmonica "George Enescu", când sub bagheta maestrului George Georgescu a interpretat Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms, am dori să relevăm faptul că acest mare violonist nu-şi îngăduie nici o îndepărtare de la acea clasică interpretare pe care am cunoscut-o toţi cei ce am auzit pe George Enescu sau pe Jacques Thibaud – deci pe linia tradiţională amintită (Joachim- Marsick- Enescu şi Thibaud) şi care s-a făcut simţită în impetuozitatea atacului primei mişcări, în căldura şi reveria aduse în adagio precum şi în acel tempo just, aşezat, din allegro giocoso.

Îndeosebi problema acestuia din urmă tempo, luat de către unii tineri violonişti aproape întotdeauna mai repede, trebuie privită cu multă atenţie, căci desfăşurarea rapidă a mişcării, lipsită de  „lestul” necesar, strică linia lucrării...

 
De asemenea, în 1958, Yehudi Menuhin a fost şi membru în juriul internaţional al Concursului George Enescu, secţiunea vioară, alături de George Georgescu – preşedinte, Yvonne Astruc (Franţa), Sir John Barbirolli (Anglia), Carlo Felice Cillario (Italia), Henri Gagnebin (Elveţia), David Oistrach (URSS), Alexander Plocek (Cehoslovacia), Saşa Popov (Bulgaria) şi românii Garabet Avachian, Francisc Balogh, Dimitrie Dinicu şi Ion Dumitrescu. Doi câştigători şi-au împărţi primul premiu: Semen Snitkovski (URSS) şi reprezentantul României, violonistul de şcoală clujeană Ştefan Ruha.

În anul 1973 Yehudi Menuhin revine la Bucureşti şi, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”, susţine din nou un recital cameral şi un concert simfonic. Întâmplător, datele în care publicul îl poate aplauda pe violonistul american sunt aceleaşi, ca şi în 1995: 17 şi 18 septembrie. În seara zilei de 17 septembrie, în Sala mare a Ateneului Român, are loc recitalul cameral în care Yehudi o are alături pe sora lui, pianista Hephzibah Menuhin. Programul cuprinde Sonata a III-a în la minor „în caracter popular românesc”, Sonata nr. 7 op. 30 de Beethoven şi Sonata nr. 1 op. 78 de Brahms.

În 18 septembrie, alături de Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii, de dirijorul Iosif Conta şi de violonistul Ion Voicu, Yehudi Menuhim apare ca solist în Concertul pentru vioară de Beethoven şi, cu semnificaţie evidentă, în acelaşi Dublu de Bach. Desprindem evocarea acestor două concerte din cronica pe care acelaşi neobosit cronicar Jean-Victor Pandelescu o publică în revista Muzica nr. 10/1973, p. 7 sub titlul „Recital Yehudi-Hephzibah Menuhin; concert Menuhin-Iosif Conta şi Orchestra Radioteleviziunii”. Ca de fiecare dată, comentatorul leagă strâns interpretarea violonistului american de concepţia mentorului său recunoscut, românul George Enescu, ca şi de sentimentele de profundă prietenie şi respect ce i-au legat timp de decenii pe cei doi uriaşi artişti.


FOTOGRAFII: Arhiva Viorel Cosma

Ultimele concerte ale festivalului au fost marcate de prezenţa lui Yehudi Menuhin. Este aproape o jumătate de veac de când Menuhin – unul din cei mai mari violonişti ai lumii – răspândeşte pretutindeni buna muzică, aşa cum a deprins-o de la celebrul său înaintaş şi învăţător, George Enescu. Afecţiunea şi gratitudinea nesfârşită pe care i-o poartă acestuia l-au făcut să nu lipsească, nici de data aceasta, de la Festivalul care perpetuează memoria ilustrului nostru muzician. Împreună cu remarcabila pianistă Hephzibah, sora sa (ea însăşi elevă a lui George Enescu), Menuhin a dat mai întâi un recital de sonate. Este captivantă şi pilduitoare ţinuta simplă şi modestia plină de graţie cu care se manifestă aceşti reputaţi interpreţi. (…)Piesa de rezistenţă a recitalului a constituit-o Sonata a III-a in la minor, „în caracter popular românesc", de George Enescu. Pe ambii interpreţi i-am aflat atât de bine integraţi literei şi spiritului enescian încât mărturisim că deseori, închizând ochii, am avut impresia netă că interpretul era însuşi Enescu, aşa cum l-am urmărit de-a lungul anilor executând lucrarea, când la pian, când la vioară. De altfel, cuplul Yehudi-Hephzibah a cântat totdeauna cu dragoste şi cu deplină convingere Sonata a III-a, atât de exigentă, de dificilă, încât s-au identificat de mult cu spiritul şi cerinţele-i de interpretare. Aceşti artişti sunt autentici păstrători ai tradiţiei în ceea ce priveşte chipul de redare a specificului nostru popular, cu cromatismele-i caracteristice, cu melismatica de influenţă orientală şi acele sferturi şi şesimi de ton, notate de Enescu cu atâta meticulozitate. (…) Entuziasmul generat în rândurile ascultătorilor a fost enorm şi cei doi mari artişti au repetat, cu bunăvoie, părţile extreme ale Sonatei.

Recitalul a fost încheiat cu Sonata a VII-a în do minor de Beethoven. Şi aici stilul specific beethovenian ne-a apărut filtrat, nu rareori, prin concepţia interpretativă a lui George Enescu, începând cu chipul oarecum sumbru al expunerii temei iniţiale, când pianista a participat deosebit de eficient cu acordurile sale grave, dând impresia unei înfrigurări dramatice. Adagio a fost redat de violonist cu un sentiment calm şi senin, pentru ca Scherzo-ului cei doi interpreţi să-i imprime o alură realmente glumeaţă, veselă. În sfârşit Finalul (Allegro) a fost redat în chip pasionat, cu o intensă retrăire emoţională dar cu acea olimpiană ţinută artistică de la care cei doi mari artişti nu s-au abătut niciodată.

Apoi, în concertul orchestrei simfonice a Radiotelevziunii, dirijat de Iosif Conta, Yehudi Menuhin a cântat Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven. Interpretarea dată de solist a fost aceea a unui poet cât şi a unui muzician călit în focul nenumăratelor sale apariţii în această veşnic tânără lucrare. Oricine a avut, o dată mai mult, de învăţat de la Menuhin. (…) … una dintre cele mai plăcute surprize. Violoniştii Yehudi Menuhin şi Ion Voicu au ţinut să omagieze memoria lui George Enescu interpretând în cele din urmă Concertul pentru două viori şi orchestră de Bach, lucrare pe care marele nostru muzician o preţuia în mod deosebit.

Ultimele două participări ale lordului Yehudi Menuhin la Festivalul Internaţional „George Enescu” vor fi în calitate de dirijor. La 7 septembrie, în Sala AL. I. Cuza din sediul Parlamentului României, muzicianul deschide ediţia anului 1995 la pupitrul Orchestrei Filarmonicii Regale din Londra cu un program alcătuit din Suita I de Enescu, Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Brahms, solist Liviu Prunaru, şi Simfonia I de acelaşi compozitor. Muzicologul Petre Codreanu găseşte argumente puternice care par să fi contat în alegerea repertoriului şi a ansamblului simfonic:

Sunt prea cunoscute gândurile lordului Yehudi Menuhin despre Enescu, sentimentele sale, pentru a le relua aici. Ilustrul discipol al marelui muzician român este, la aproape 8 decenii de viaţă, unul dintre monştrii sacri ai muzicii clasice.

Iată cel puţin două motive care justifică programarea sa şi a impunătorului ansamblu în fruntea căruia se află – Royal Philharmonic Orchestra din Londra – în deschiderea celei de a XIII-a ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu". În alcătuirea programului putem desluşi mai multe semnificaţii. Debutul cu Suita I enesciană, a cărei primă parte reprezintă elogiul melodiei structurate pe fine motive cu parfum folcloric, este, neîndoielnic, emblematic. Concertul pentru vioară de Brahms, care i l-a revelat pe Enescu adolescentului Menuhin, a fost încredinţat (cu nostalgii bănuite sau subînţelese) tânărului Liviu Prunaru. În fine, Simfonia I de Brahms, cunoscută de Enescu din sursă directă şi transmisă ca atare lui Menuhin. (1995, Muzica nr. 3/1995)

Ultimul an în care numele Yehudi Menuhin mai este legat de Festivalul Internaţional „George Enescu” este 1998 când, la 11 septembrie, în Sala Palatului alături de Orchestra Festivalului din Budapesta, dirijorul Yehudi Menuhin prezintă Suita a II-a de George Enescu, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Bartók, cu Peter Frankl ca solist, şi Concertul pentru orchestră de coarde de acelaşi compozitor.

Refuză să vină în 1990 la Festivalul "Enescu", din cauza Mineriadelor

Am lăsat cu bună ştiinţă la sfârşit un aspect cu totul special al relaţiei muzicianului american cu cel mai important festival muzical românesc ce poartă numele marelui său mentor şi prieten George Enescu.

În anul 1991 organizatorii anunţă prin vocea directorului de atunci al festivalului, Ludovic Spiess, şi cu susţinerea ministrului de atunci al culturii, Andrei Pleşu, că îi propun lordului Yehudi Menuhin primul titlu de director onorific din istoria Festivalului.

Din păcate refuzul muzicianului este ferm în trena „Mineriadei” din 13-15 iunie 1990!

La 20 iunie 1990, dna Vera Lamport, secretara personală a lui Yehudi Menuhin, comunica într-o scrisoare oficială adresată Ministrului culturii, imposibilitatea maestrului de a participa la ediţia din luna septembrie a Festivalului.
Scrisoarea personală de refuz semnată Yehudi Menuhin (datată Londra, 23 iulie, 1990) şi adresata dlui Mihai Constantinescu, se încheie cu cuvintele:

I am anxiously awaiting the day when a Romanian Gouvernement will win the trust of the world. /Aştept cu nerăbdare ziua când un guvern al României o să (re)câştige încrederea lumii.

Au mai trecut ani până în 1998, când acelaşi Sir Yehudi Menuhin – alături de directorul artistic, dirijorul Lawrence Foster – va inaugura totuşi seria preşedinţilor de onoare ai Festivalului Internaţional „George Enescu”. Este o poziţie ce aduce evenimentului românesc un consistent plus de prestigiu internaţional. Tradiţia se construieşte greu, de abia în 2001 compozitorul Roman Vlad se alătură, ca preşedinte de onoare, directorului artistic Cristian Mandeal iar în 2003, alături de acelaşi director artistic Cristian Mandeal, se află, ca preşedinte de onoare, directorul Operei de Stat din Viena, Ioan Holender.

Începând din 2005, devenit director artistic, domnul Holender va renunţa, timp de şase ediţii la un coechipier pe poziţia de preşedinte de onoare. Pentru ediţia din anul 2017, Festivalul a anunţat deja numele dirijorului Vladimir Jurowski, în calitate de director artistic, alături de care se va afla un minunat preşedinte de onoare în persoana maestrului Zubin Mehta.

De-a lungul timpului, prestanţa muzicianului Yehudi Menuhin a ajutat mult în consolidarea şi impunerea Festivalului şi Concursului „George Enescu” pe plan internaţional, la cel mai înalt nivel.

 

Referindu-se la profesorul său iubit şi respectat, violonistul american afirmă că: „era ineluctabil şi perfect logic că veneraţia mea fără margini faţă de el trebuia să câştige, într-o zi, grija şi protecţia sa” (Cosma, Viorel, eseul „Enescu, Menuhin şi România”. Bucureşti, iulie 2009). Iar cel care a devenit „discipolul preferat” nu a ezitat ca şi după moartea maestrului, să îi cultive cu aceeaşi veneraţie fără de margini memoria şi moştenirea muzicală, iar Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu” i-au oferit un cadru generos şi prestigios.

Lordul Yehudi Menuhin şi directorul Mihai Brediceanu la Festivalul Internaţional „George Enescu” (1998)

FOTOGRAFII: Arhiva Viorel Cosma 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: