Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Acesta este unul dintre momentele în care ai vrea să ştii mai multe despre acustică. Voi încerca să schiţez un mic ghid practic prin locurile cele mai importante în care se face muzică în Bucureşti: Ateneul Român, Sala Radio, Sala Palatului (căci se apropie loteria abonamentelor pentru Festivalul Enescu) şi Opera Naţională Bucureşti. Fiecare dintre aceste spaţii are un specific acustic a cărui cunoaştere poate face diferenţa între un loc prost şi unul bun.

Câteva principii

Acustica este o ştiinţă exactă în teorie, bazată pe formule matematice şi fizică, dar aplicarea ei în practică devine uneori atât de complexă, încât o audiţie perfectă e aproape imposibilă (iar în România, unde sălile sunt destul de vechi, cu atât mai puţin). Criticii muzicali şi melomanii care comentează pe reţelele sociale folosesc o terminologie metaforică pentru a descrie încântarea sau insatisfacţia unei audiţii muzicale. Aţi întâlnit probabil cuvinte asociate cu actul muzical precum: rezonant, vibrant, intim, prezent, imersiv, spaţial, strălucitor, texturat, viu, cald, sau atât de preferatul epitet al criticilor muzicali români: „copleşitor”. Toate aceste cuvinte au un corespondent în acustică, într-o formulă de calcul al unui parametru, într-o definiţie etc. Lexiconul acustic este vast, însă nu-mi propun să trec în revistă decât câteva principii importante.

O ilustrare a traseelor pe care le parcurge sunetul de la artist până la spectator, inclusiv sunetul direct şi valurile iniţiale de unde reflectate, multe dintre ele într-un interval de 80 msec. Reflexiile adiţionale pot apărea din faţadele balcoanelor, peretele din spatele sălii, nişe şi orice alte suprafeţe, inclusiv din suprafaţa formată din audienţă. (sursa: Leo Beranek, Concert Halls and Opera Houses – Springer Verlag, New York, 2004)

Sunetul unui instrument (includ aici şi vocea, nu rareori definită chiar de către artiştii de operă drept tot un fel de instrument) ajunge la spectator în mai multe feluri. Desigur, în primul rând prin emisia directă, dar şi printr-o serie de reflexii asemănătoare traiectoriei unei bile de biliard care se loveşte de marginea mesei; există reflexii în pereţii laterali ai sălii, în tavan şi chiar şi în podea. Un prim semn al unei acustici proaste este atunci când aceste reflexii sunt neuniforme, dând senzaţia că există şi alte surse de sunet decât scena (în pereţi sau tavan). Idealul este ca sunetul din faţă să fie completat de reflexii, astfel încât să dea o senzaţie de scufundare în muzică, păstrând totuşi o claritate suficient de mare încât notele succesive şi timbrele instrumentelor să se audă distinct.

Un prim indicator prin care se măsoară calitatea acustică a unei săli de concert este timpul de reverberaţie (reverberation time – RT, tradus în româneşte ca durată medie de reverberaţie). Acest indicator măsoară practic viaţa unui sunet din momentul în care producerea lui s-a oprit şi până când nu se mai aude nimic din reflexiile din jur. Asta e ceea ce simţim ca spectatori, definiţia ştiinţifică fiind intervalul de timp în care intensitatea unui sunet scade cu 60 de decibeli.  Cel mai clar simţiţi acest coeficient când ascultaţi Toccata de Bach la orga dintr-o mare catedrală. Bach a compus lucrarea fiind foarte conştient de reverberaţia imensă a unui asemenea spaţiu şi efectul dramatic este obţinut imediat, atunci când orga se opreşte după primele trei note, lăsând reverberaţia să prelungească sunetul într-un mod  impresionant. Desigur, există mulţi alţi parametri acustici care sunt măsuraţi şi care pot da o imagine clară asupra calităţii acusticii unei săli de concert (de exemplu, claritatea cu care se aud sunetele unui ansamblu orchestral, calitatea basului şi multe altele), însă reverberaţia este cea mai evidentă caracteristică a unui spaţiu de concert. În general, pentru concertele de muzică simfonică cu orchestră romantică şi repertoriu de sfârşit de secol XIX, timpul de reverberaţie ideal al unei săli de concert ar trebui să fie între  1,7 şi 2 secunde. Catedralele în care se cântă muzică sacră ajung la durate şi de 3-4 secunde. Teatrele de operă au reverberaţia mai scurtă pentru a permite să se audă dicţia soliştilor şi a corului, reverberaţia ideală fiind în jur de 1,4 secunde, însă o acustică excelentă au şi teatrele cu reverberaţii mai mici de atât.

O carte foarte recomandabilă pe acest subiect este Concert Halls and Opera Houses – Springer Verlag, New York, 2004, scrisă de un mare cercetător, Leo Beranek, un acustician a cărui companie este contractor al Departamentului Apărării din Statele Unite, cu studii foarte diverse (unul dintre acestea, mai spectaculos din punct de vedere jurnalistic, fiind analizarea înregistrărilor audio făcute în timpul asasinării preşedintelui J.F. Kennedy. Cartea lui Beranek inventariază, cu fişe tehnice foarte interesante, nu mai puţin de 100 de săli de concert şi de operă celebre din toată lumea (nici una din România), spaţii în care autorul a ascultat efectiv muzică, discutând apoi cu specialişti şi dirijori despre acustica lor. Un pasionat al muzicii clasice, Leo Beranek a fost membru în board-ul lui Boston Philharmonic Orchestra.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.