Cehov şi constelaţia livezii

Cei 150 de ani de la naşterea dramaturgului rus sunt sărbătoriţi de Teatrul Naţional din Bucureşti printr-o admirabilă „Livadă de vişini“, nou tradusă de Maşa Dinescu,  în care joacă Maia Morgenstern şi Marius Manole. Spectacolul, pus în scenă de regizorul Felix Alexa, are premiera mâine şi vineri, de la ora 19.00, la Sala Amfiteatru. La 23 mai, va fi susţinută, tot la Teatrul Naţional, conferinţa „Se poate salva

Ştiri pe aceeaşi temă

George Banu
critic de teatru

Cehov e Shakespeare-ul modernităţii, al timpurilor noi. Un „Shakespeare" situat la distanţă medie, nici prea apropiat, nici prea îndepărtat, la o distanţă umană. În el nu regăsim Omul în esenţa sa, ca la Shakespeare, ci familia oamenilor căreia îi aparţinem, cu care ne înrudim, a cărei origine o ştim. Pe unii, acest efect de recunoaştere îi poate agasa, pe mine însă mă incintă. Şi nu sunt singurul... .

A iubi „Livada de vişini" răspunde nevoii de a nu te despărţi de ceea ce dispare. Dar, în acelaşi timp - căci Cehov e un maestru al contradicţiilor - tot „Livada" ne invită să acceptăm logica prezentului şi să admitem poezia utopiei. Nu, el nu blamează pe nimeni, ci doar ne permite să ne regăsim în personajele sale, în funcţie de istoria lumii pe care o trăim şi de vârsta la care le întâlnim. Cehov e asemenea pictorilor care desenează figuri ce ne privesc în ochi, indiferent de unghiul în care ne plasăm. Cu el dialogăm.

Amestecul de ape, de secol XIX

Dacă la festivalul de la Craiova am putut vizita „constelaţia Hamlet", fără telescop, din apropierea scenei sau, uneori, a ecranului - ce privilegiu rar! - privind la Bucureşti, la Teatrul Naţional, opera ultimă a lui Cehov, pusă în scenă de Felix Alexa, am reînviat cu gândul „constelaţia Livezii", al cărui explorator obstinat, ani de-a rândul, am fost. Am căutat-o peste tot şi, deseori, am găsit-o. Cu „Livada", piesa despre sfârşit şi reînnoire, ceva se termină, şi ceva începe. Dar, puţin contează diferenţa, aici nimeni nu e fericit: nici cei care şi-au pierdut grădina copilăriei, devenită economic „inutilă", nici cel care o doreşte inconştient pentru a o devasta în numele „utilului". Cehov nu alege, Cehov ne confruntă cu acest „amestec de ape", propriu unui sfârşit de secol XIX şi unui debut de alt secol. Timp intermediar, îngemănare a trecutului cu prezentul, pe fondul unui viitor plin de iluzii.

Timpul văzut prin borcane

Livada, ca sfinxul Antichităţii, ne confruntă cu enigma timpului. Cu etapele vieţii ce ne conduc de la amintirea copilului mort, la sfârşitul bătrânului servitor uitat în conacul încuiat, ca într-o scenă memorabilă, pusă în scenă de Claudiu Goga. În intimitatea sălii Amfiteatru, care va fi curând demolată ca şi livada tăiată, la acest voiaj personal ne invită spectacolul lui Felix Alexa. Aici „livada", splendid evocată graţie a numeroase borcane dispuse pe rafturile dulapului centenar, devine o metaforă a memoriei subiective; ea e proustiană.

Echivalentul celebrei madlene din „În căutarea timpului pierdut" sunt acum vişinile ce se răspândesc sau se zdrobesc pe podeaua scenei. Şi cu toate că, la sfârşit, ultimul borcan explodează, anunţând astfel ca arborii vor fi doborâţi, afectiv, livada nu dispare. Nimeni nu o poate uita. Fiecare dintre personaje e moştenitorul său. Ea va muri doar odată cu ei, aşa cum în Africa se spune că, atunci când se stinge un bătrân, arde o bibliotecă. Firs, octogenarul, e cel dintâi, dar Ania îi va purta îndelung în suflet amintirea. „Nu moare decât cel ce e uitat", spuneau grecii... Ecoul „livezii" nu se stinge, umbră a trecutului ce îndelung persistă. Tot aşa cum moşia confiscată n-a încetat să trăiască în memoria mamei.

Giorgio Strehler a montat „Livada“ în 1955 şi 1974

Lopahin, învingătorul trist

Lucian Pintilie, cel dintâi, la sfârşitul anilor '60 , a intuit în Livadă şi în gustul pentru trecut al splendidei Liubov, stăpâna fugită la Paris şi revenită în Rusia, la ceasul dezastrului, germenii lui Beckett şi atunci, el a plasat-o în mijlocul unui lan de grâu, tot astfel cum Winnie din „Oh ce zile frumoase" e îngropată într-o grămadă de nisip. Imagine a unei înşelătoare şi sterile fericiri trecute. Câţiva ani mai târziu, Anatoli Efros, la Moscova, va povesti istoria Livezii pe fondul unui cimitir invadat de cireşi. Acolo, printre cruci, copaci şi portrete vechi reunesc destinele celor ce pierd şi se afirmă încrederea nebună şi tragică a celui ce câştigă, Lopahin, jucat de imensul actor/cântăreţ revoltat care era Vladimir Vîsotski.

Pe de o parte, nostalgia crepusculară a lui Clody Bertola, pe de alta, explozia devastatoare a acestui Lopahin dostoevskian. Ca Rogojin, din „Idiotul", el ar fi vrut să o iubească pe Liubov, o Nastasie Filipovnă îmbătrânită. E ceea ce s-a intuit în ultimul timp, şi Felix Alexa, de asemeni , subtil, dar insistent, la rândul lui revela. Sedus, Lopahin-ul, sau Marius Manole, se lasă mângâiat de Liubov (Maia Morgenstern), îi simte parfumul, îi atinge catifelele, îşi destăinuie secreta atracţie pentru stăpâna care nu-l respinge, dar nici nu-l admite. El a cumpărat livada, dar de iubire e frustrat. El a obţinut ceea ce nu a dorit şi, de aceea, stingher şi neîndemânatic, la sfârşit, sparge nuci între degete şi nu găseşte cheile potrivite. Neîmplinirea afectivă face din el un învingător trist.

Păpuşile copilăriei

Strehler, în anii '70, va pune Livada sub semnul copilăriei regăsite şi al imaturităţii cuplului ce-l constitue stăpânii, fratele şi sora. Întoarcerea acasă, după exilul parizian, are loc în „camera zisă a copiilor" şi astfel se va renaşte câteva clipe timpul jocurilor de altcândva, al uitării de lume, al inocenţei... . Uşile dulapului centenar căruia Gaev îi adresează celebrul său discurs se deschid şi scena e invadată de jucării prăfuite, cadavru al unei copilării îmbălsămate. Şi la Andrei Şerban, ca şi în numeroase alte spectacole, căluţi de lemn şi miei de lână apar diseminaţi pe platou.... . La Felix Alexa, când Liubov revine, se joacă de-a baba oarba - cum să nu recunoşti, şi o plăcere ludică, dar şi o recunoaştere cinică a vârstei -, păpuşi mecanice se animă, iar Lopahin încearcă zadarnic să se integreze acestor jocuri infantile. Livada e indisociabilă de semnele copilariei.

Erotismul lui Liubov Andreevna

Cehov a spus-o: „Pe Liubov, această femeie căreia îi plac atât bărbaţii, doar moartea o poate linişti". Numele său rus o indică evident, ea e „iubita". Şi în anii '80, Peter Zadek de la această observaţie a plecat. Imaginii lui Liubov - în dantele şi velururi - pe care Strehler sau Brook o prezervaseră, el opune pe aceea a unei femei elegante, dar gata, în fiece clipă, să-şi lase rochia să cadă. Cu umărul mereu dezvelit, Angela Winkler pare asemeni unei Lulu, celebra seducătoare a lui Wedekind, care, în ciuda vârstei, îşi cultivă atracţia şi afirmă insistent dorinţele. Cu pierderea livezii, se stinge însă şi neobositul său libido.

Dacă Brook, în actul IV, retrăgea covoarele ce indicau căldura căminului familial, pentru a dezvălui betonul scenei, Zadek o înfăşoară pe Liubov într-o mantie ce-i atestă închiderea în sine, ea nu se mai oferă. Felix Alexa nu rămâne străin acestei interpretări, dar, în stilul care-i e propriu, mereu implicit, niciodată explicit, Liubov, la el, ne lasă mai degrabă să ghicim, să intuim persistenţa apetitului erotic. Gaev, fratele, îşi revelează episodic atracţia, Iaşa, servitorul, ne permite să intuim motivaţia „sexuală" ce explică statutul privilegiat de care dispune, Petia, studentul, îşi dezvăluie dureros dependenţa - pe el, mama, şi nu fiica, îl atrage în realitate - fără a-l mai aminti pe Lopahin, acest frustrat al iubirii. Ca într-un cvartet - căci, ce este aceasta versiune a Livezii, dacă nu o minunată muzică de cameră ? - , Felix Alexa pune în scenă variaţiile unui motiv ascuns. Dincole de ruble şi datorii, ca un curent subteran, iubirea de Liubov e peste tot prezentă.

Varia, fiica adoptivă, „n-are iubire"

Varia, personaj cu o identitate nesigură, dar cu o funcţie precisă - aceea de a administra proprietatea pe timp de criză -, a cunoscut tratări contrastante. Stupide cel mai adesea, atunci când, ca la Stein sau Zadek, ea apare prost îmbrăcată, ridicolă şi urâtă. Refuzul lui Lopahin de a o lua de soţie devine astfel mediocru şi legitim. Mult mai subtilă a fost ideea lui Brook de a distribui în acest rol o actriţă splendidă, făcând astfel mult mai enigmatic eşecul acestei căsătorii „aranjate".

De ce planul eşuează, de ce Lopahin şi Varia rămân singuri? Liubov deţine răspunsul. Aici Irina Movilă, la fel de seducătoare ca interpreta lui Brook, sugerează o altă ipoteză, evocând parcă replica celebră a Irinei din „Trei surori", adresată lui Tuzenbah, viitorul său soţ: „eu n-am iubire". Varia, nici ea, n-are iubire, e gata pentru mănăstire. Lopahin, Hamlet derizoriu, i-o recomandă de altfel, neştiind că Varia e deja o maică ce şi-a interiorizat lipsa de iubire. Eşec ce, în spectacol, se termină dureros prin cadoul unei nuci, nucă goală, cadoul noului stăpân, oferite logodnicei promise. Dar, până la urmă, nici unul, nici celalalt, „n-are iubire".

Clody Bertola (centru, cu umbrelă), în spectacolul lui Lucian Pintilie de la Teatrul Bulandra din 1967

Realitatea ucide fragilitatea

Ania, jucată, de obicei, ca o adolescentă ce-şi descoperă vocaţia erotică graţie discursurilor utopice ale lui Petia, studentul revoluţionar, este, de astă dată, mai pură ca nicicând. O imagine a Primăverii lui Boticelli, într-o piesă în care, înseşi personajele, la capăt de drum, se afundă în iarna sfârşitului. Ea e încă un copil ce evocă performanţele ascensiunii în balon, în mod jucăuş, o fiinţă dezarmată, în căutare de afecţiune, o fecioară... . Dacă într-un spectacol bulgar, Ania părea vulgar obsedată de sex, aici ea nu e dornică decât de un sărut, animată fiind de acea confuzie a sentimentelor ce agită „les jeunes filles en fleur", cum spunea Proust. Şi când am aflat că Ioana Anastasia Anton a jucat Ofelia, m-am întrebat dacă nu acelaşi destin o aşteaptă şi pe Ania lui Cehov, plecată în căutarea „vieţii noi"? Realitatea ucide fragilitatea.

Dansul cu fantoma livezii

În actul III, în momentul în care se decide soarta livezii, Liubov dă un bal. „Petrecere pe timp de ciumă", ca în „Decameronul" lui Boccacio. Variantele acestui bal sunt fără de număr, încât eu am reunit mai mult de douăzeci într-un mic film documentar. Bal elegant sau isteric, bal agresiv sau melancolic, bal nobil, muzical ca la Brook, Stein sau Şerban sau bar de cabaret ca la Langhoff... . În celebra sa Livadă, testamentară, de la Târgu Mureş, G. Harag l-a transformat într-un bal al însingurării, o farandolă funebră. Felix Alexa se apropie de această ipoteză, dar dacă acum personajele dansează melancolic, fără partener, ele par că dansează cu fantoma livezii, al cărui destin se decide altundeva. Dans în doi... dans cu moartea anunţată.

Peter Zadek a pus în scenă piesaîn 1996, la Burgtheater (Akademietheater), în Germania

Livada conservată în compot

De obicei, istoria livezii s-a povestit lent, ca un adagio prelungit. Brook însă i-a schimbat ritmul, convins că stăpânii, secret conştienţi de inevitabilitatea eşecului, preferă, dimpotrivă, să accelereze derularea evenimentelor. Nu recunoaşte Gaev, la sfârşit, că se simt toţi mai „uşuraţi"? Când înfrângerea e iminentă, plăcerea constă în a nu prelungi lupta. Felix Alexa nu dilatează timpul, nici nu-l accelerează abuziv. Când lent, când rapid, el adoptă ritmul unui monolog interior. Acela al unor ecouri îndepărtate şi al unei resemnări acceptate.

Să arăţi sau să nu arăţi livada. „Aceasta-i întrebarea", cum ar spune Hamlet, sub semnul căruia Cehov s-a pus de la „Pescăruşul", până la „Livada". Răspunsul adus de „Livada" de la Naţional e excepţional: nici prezentă, nici absentă, livada, ca într-un laborator de anatomie, e conservată concret în borcanele cu vişine, luminate de puterea magică a afectelor nestinse. Dacă livada lui Strehler era evocată de frunze care cădeau printre spectatori de pe un imens voal ce se agita deasupra scenei şi a sălii, livada lui Felix Alexa şi a scenografei sale e poetic materializată de fructele ce evocă dulceaţa şi vişinata străbunilor. Nu Beckett, ci Proust domină această „Livadă de vişini".

Cântecul lebedei de dinaintea demolării

Programul de sală, excepţional realizat de Liviu Dorneanu, ne invită la un voiaj printre „livezi", a cărui constelaţie e plasată sub semnul nocturnului...în acest albastru profund, printre texte şi corpuri, scrisori şi comentarii, identificăm nu „albul », pe care Strehler cel dintâi l-a impus, ci „negrul" care invadează acum. Livezile recente sunt toate întunecate.

În Occident, de câte ori e vorba de o „moarte" teatrală - în sensul nobil al termenului, fiecare regizor pune în scenă Livada. Peter Stein, pentru a confirma despărţirea de celebrul teatru creat de el însuşi , Schaubühne din Berlin, a ales „Livada", ca de altfel şi la Paris, când, după zece ani, Georges Lavaudant părăsea Odeonul şi Alain Françon Teatrul de la Colline. Privind această „Livadă", mi-am amintit aceste despărţiri. Ea e „cântecul lebedei" al acestei săli iubite de Felix Alexa, sala Amfiteatru. Livada sa se simte bine aici. Înainte de a fi dărâmată, să o privim o ultimă dată, ca bunicul meu părăsindu-şi casa pentru a se duce la spital sau ca Firs, dacă ar fi plecat... .

Ranevskaia (Maia Morgenstern) are o relaţie foarte complexă, aproape erotică, cu Lopahin (Marius Manole), în spectacolul lui Felix Alexa, de la Teatrul Naţional

Se poate salva „Livada de vişini" ?

Duminică, 23 mai, George Banu va conferenţia la Sala Atelier a Teatrului Naţional.

„«Livada de vişini» e ultima piesă a lui Cehov. Cu ea, în acelaşi timp, se termină secolul XIX şi începe secolul XX. Ea se află la răscruce de vremuri, dar întrebările de atunci revin şi azi, când un nou secol a debutat, fără ca cel dinainte să fi murit cu totul.

Acum, eliberaţi de prejudecăţi şi interpretări simpliste, ne întrebăm: care-i soarta frumosului şi a inutilului pe care o încarnează livada, cu ce preţ se plătesc victoriile atunci când roata istoriei se învârte şi „timpul şi-a ieşit din ţâţâni"? Există vinovaţi şi acuzaţi? Textul cehovian răsună şi ne confruntă cu nelinişti actuale. De aceea, o întrebare apare: se poate salva livada?", se întreabă teatrologul, care consideră livada o parabolă a culturii în vremurile noastre.

„Cehov s-a născut acum 150 de ani. Europa, cu emoţie, şi-l aminteşte. De aceea, voi propune şi un voiaj de-a lungul câtorva dintre cele mai renumite „Livezi" plasate toate sub semnul sfârşitului sau al reînnoirii, al melancoliei sau al comicului. „Livada" e o enigmă ce exclude răspunsul unic. A o revizita e şansa oricărui regizor, ca Felix Alexa azi, ştiind însă că răspunsul nu poate fi global, ci personal, legat de viaţă şi vârstă, tot atât cât de destinul valorilor în societatea fiecăruia. „Livada" e oglinda unui om de teatru", subliniază George Banu.





Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările