Ceauşescu pe înţelesul tuturor

Noi, cei din provincia dîmboviţeană, nu prea l-am înţeles pe Ceauşescu. Aşa susţinea deunăzi, într-un interviu televizat, amicul Andrei Ujică. El însă l-a înţeles, pentru că a părăsit, la timp, provincia natală a Banatului şi s-a mutat „în centru”, adică în Vest.

După (şi prin el) l-au înţeles perfect şi americanii. De ce? Pentru că n-au avut niciodată un dictator, dar au avut, în schimb - şi continuă să aibă - o excelentă cultură cinematografică. Prin urmare, nu poţi înţelege bine decît lucruri care îţi sunt străine, lucruri despre care afli cîte ceva „din poze”, sau din auzite. Îl cunosc de mult pe Andrei Ujică, îi ştiu calităţile şi cu atît mai abitir mă irită să-l întîlnesc într-o postură confuză. Am văzut filmul lui despre Ceauşescu, l-am apreciat din punct de vedere meşteşugăresc, dar, ca provincial ce mă aflu, l-am socotit divagatoriu şi incorect. Acum, metropolitanul regizor recidivează. „Cum l-aţi caracteriza pe Ceauşescu în cîteva cuvinte?” - a întrebat, în emisiunea pe care am picat întîmplător, moderatoarea. A urmat răspunsul în cascadă al vechiului meu amic. Ceauşescu era „marxist, patriot-naţionalist (ca toţi românii, a adăugat intervievatul), consecvent şi necorupt”. În plus, era un politician „profesionist”. Răi cu adevărat n-au fost decît ultimii zece ani ai regimului său. Primii erau bunişori. (Din fericire, Ujică a fugit din ţară în 1981, cînd răul abia începea. Slavă Domnului! Căci dacă ar mai fi rămas în România, n-ar mai fi ajuns, probabil, la subtila înţelegere pe care i-a dat-o distanţa).

Tipul de portret pe care reputatul cineast îl face dictatorului nu e prea original. I-am auzit vorbind în termeni asemănători şi pe Paul Niculescu-Mizil şi pe Ştefan Andrei şi pe mulţi alţi tovarăşi de drum nostalgici. S-o luăm pe rînd. Ceauşescu marxist? Să fiu marxist eu însumi, m-aş simţi ofensat. Cum să cred că cineva care avea dificultăţi să-şi citească propriile discursuri, conspecta harnic textele marelui fondator şi le aplica năvalnic, ca pe un nobil program de viaţă? Într-un alt interviu, Ujică specificase, e drept, că nea Nicu era un fel de „Louis de Funès al marxismului”. Carevasăzică era un marxist comic. Dar noi, trăitorii în provincia sa, n-am prea murit de rîs cînd cu demolările, cu raţiile alimentare, cu uciderea lui Babu Ursu, cu muncitorii de la Braşov din 1987, cu devalizarea satelor, cu Doina Cornea, cu Radu Filipescu şi cu atîtea alte giumbuşlucuri de acelaşi gen.

Ceauşescu patriot? Desigur. Şi Hitler, şi Stalin, şi Mao şi Kim-Ir Sen au fost patrioţi. Naţionalişti. Ca toţi nemţii, ruşii, chinezii şi coreenii - ar spune Andrei Ujică. Admit că Ceauşescu n-a avut anvergura acestor concurenţi. Dar e un fapt că şi el, ca şi ei, a mers cu amorul pînă la strangulare. În cazul acesta, gestul românilor din decembrie 1989 n-a fost decît un sindrom al dragostei neîmpărtăşite…Ceauşescu, ni se mai spune, n-a fost corupt. E drept: cine şi cu ce putea să-l corupă? Cum poate fi corupt un dictator, care dispune de toate mijloacele pentru a obţine orice şi care are, în fapt, totul? Dictatorul nu e corupt decît de propria sa putere. Este aceasta o virtute? În sfîrşit, Ceauşescu a fost „consecvent”. Toată lumea ştie că a fi consecvent nu e, în sine, un merit. Şi criminalul în serie e consecvent. Şi tîlharul recidivist şi prostul încăpăţînat. Dl.Ujică ştie foarte bine lucrurile astea, dar omite să le detalieze, aşa încît să dea portretului său consistenţa veridicului. Proclamate ca atare, amintitele „caracteristici” ale lui Ceauşescu devin ornamentele unei personalităţi mai curînd digerabile, ataşante aproape, victimă inocentă a propriilor convingeri. Omul ar avea, cu alte cuvinte - iar Andrei Ujică a spus-o explicit - o „dimensiune tragică”. Tragedia din jurul lui e comună, nesemnificativă. „Interesantă” e tragedia lui personală, „privirea” aceea de om care îmbătrîneşte, destinul lui patetic. Destinul unui „profesionist” al politicii, îndrăgostit de poporul său.

Andrei Ujică ne mai învaţă ceva. Citez: „axiologia e misterioasă”. Valorile se decantează în timp. A fost nevoie de secole (!) pentru ca Dante, sau Shakespeare, să fie recunoscuţi drept ceea ce sunt astăzi. Nu e uluitor? Cine ştie ce surprize ne va oferi, în viitor, „decantarea” lui Ceauşescu! Ok, Andrei, ştiu foarte bine că nu crezi în sanctificarea de mîine a scorniceşteanului. Dar fii puţin mai atent cu ceea ce îţi iese pe gură. Nu amesteca lucrurile. Nu spori „corola” de haos din capul oamenilor. Şi nu ne mai vorbi ca la New York! Noi n-avem nevoie de cinematografie ca să pricepem cum a fost sub Ceausescu. Eşti prea inteligent, prea fin, prea „branşat” pentru - te citez iarăşi - „tîmpenia noastră provincială”. Lasă-ne în durerea noastră mediocră! Nu te grăbi să ne explici că am trăit, fără să ne dăm seama, o chestie subtilisimă, tainică, materie primă pentru un rafinat examen de psihanaliză. Zici că generaţia ta a fost „marcată de Clint Eastwood”. Suntem de vîrste destul de apropiate. Şi mie mi-a plăcut „Pentru un pumn de dolari”. Dar n-aş putea spune că am fost „marcat”, deşi unul ca eroul lui Sergio Leone n-ar fi fost de lepădat în sud-estul nostru sălbatic… Ai, totuşi, grijă: ar fi păcat să treci de la Clint Eastwood la Sergiu Nicolaescu.