În conflictul dintre generaţia tânără de cineaşti creativi, cu premii internaţionale, dar fără acces la banii CNC, şi vechii dinozauri secătuiţi de creativitate, dar cu acces la fondurile de stat, Sergiu Nicolaescu era întruchiparea gărzii vechi, ce nu renunţă şi nu se predă.

Printr-un paradox al gusturilor populare – dar şi al marketingului –, filmele sale recente, oricât de slabe, reuşeau să aducă mai mulţi spectatori în săli decât filmele infinit mai bine construite ale concurenţilor săi tineri. E un fapt firesc, dacă ne raportăm strict la publicul măsurat în cifre, deoarece numele lui Sergiu Nicolaescu e un brand puternic, iar brandul e cel care atrage consumatorii. Un punct în tabăra invidiei. Dar acest brand e consolidat prin merit – deoarece „Un comisar acuză” şi „Revanşa” (linkurile sunt către Cinemagia) sunt, fără discuţie, cele mai bune filme poliţiste din cinematografia românească, iar „Nea Marin miliardar” e comedia ce rămâne în inimile românilor, mai mult decât oricare alt film din perioada comunistă. Un punct în tabăra admiraţiei.

Ruptura dintre Sergiu Nicolaescu ce ţine în mână „Mihai Viteazul”, „Nea Marin miliaradr” şi „Ciuleandra” şi Sergiu Nicolaescu, regizorul şi actorul din filmele sale de după 1989 e, de aceea, foarte greu de înţeles. Dacă publicul a continuat să vină la filmele lui Nicolaescu din ultimii ani, critica l-a taxat dur, aproape în unanimitate. Reacţiile criticilor de cinema din toate taberele – şi a celor mai vârstnici, şi a celor tineri – au culminat cu titluri precum „Atunci i-am condamnat pe toţi la Orient Expres”. Dacă nu aţi văzut filmul, sau aţi uitat despre ce e vorba, merită să citiţi cronica Alexandrei Olivotto din Romînia Literară, către care am dat trimiterea.

În apărarea sa, am putea spune că Nicolaescu e departe de a fi singurul artist român căruia schimbarea socială din 1989 i-a bulversat viziunea asupra lumii. Când a încercat să facă faţă noii lumi, instrumentele pe care le stăpânea, şi care îl consacraseră n-au mai ţinut pasul cu vremurile. Această desincronizare dintre mijloace şi realitatea prezentată, pe de o parte, şi dorinţa de a se ridica la nivelul reputaţiei sale, de regizor inepuizabil şi flexibil, pe de altă parte, a reuşit să-l arunce uneori în ridicol; puţini sunt cei care au tăria să se retragă la timp. Pentru cele peste 50 de filme regizate, Sergiu Nicolaesu merită, fără îndoială, să fie comparat cu Mihail Sadoveanu – un deschizător de drumuri prolific, pe cât de talentat, pe atât de orgolios şi de inegal, un om al contextului şi al vremurilor sale. Sergiu Nicolaescu va rămâne, deopotrivă, actorul care se suprapune peste personajul său emblematic – Comisarul Moldovan – şi regizorul care l-a consacrat pe unul dintre cei mai talentaţi şi mai regretaţi actori români – pe Amza Pellea.