Ce-i în guşă, şi-n căpuşă: „Parasite“ (r. Bong Joon-ho)

În mod nespecific, pentru o producţie cu ştaif festivalier care a cules o recoltă apreciabilă de cronici elogioase, scena de debut, care durează fix 2 minute şi 15 secunde, ne ajută să ne facem o idee destul de clară despre personajele acestui film, despre relaţiile dintre acestea şi despre dezvoltarea ulterioară a acţiunii.

În primele două cadre, constatăm că acţiunea se petrece într-un apartament situat la demisol, drept urmare ni se comunică statutul social al personajelor, şi facem cunoştinţă cu Kim Ki-woo, care constată existenţa unei situaţii de criză, anume lipsa semnalului wifi necriptat. El e protagonistul scenei, cel care îşi va asuma acelaşi rol şi mai apoi: Ki-woo este primul care îşi găseşte o slujbă şi tot Ki-woo este cel care îi ajută şi pe ceilalţi membri ai familiei sale să se culcuşească sub acoperişul aceluiaşi angajator. În termenii regizorului şi co-scenaristului Boon Joon-ho, acesta găseşte o gazdă, apoi o parazitează, după care întreaga colonie îi urmează exemplul.

Al treilea cadru al filmului e lung, dar nu chiar atât de lung: 26 de secunde, suficient cât să satisfacă exigenţele spectatorilor care vânează cadre lungi oriunde şi oricând, chiar şi în previziunile meteorologice, fără să-i plictisească totuşi pe cei ale căror priviri alunecă periodic în ecranul telefonului mobil. E un tracking shot care încadrează aproape exclusiv mişcările lui Ki-woo, confirmându-i statutul aparte. Rămas fără semnal, acesta trece la acţiune, adică se ridică de pe canapea şi îi mobilizează, pe rând, pe ceilalţi membri ai familiei: mai întâi pe Ki-jeong, sora lui, apoi pe Ki-taek şi Chung-sook, părinţii celor doi, astfel prefigurând ordinea în care aceştia vor intra, tot prin furt, dar nu de semnal, ci de identitate, în solda familiei Park.

Semnificativ pentru stilul lui Joon-ho e faptul că, iniţial, pe Ki-taek îl vedem doar parţial, cel puţin pentru o vreme, căci Ki-woo îl ecranează. Din el, se văd doar picioarele, ceea ce face ca el să fie prezent şi absent în acelaşi timp, calitate care îl va însoţi pe tot parcursul filmului. Ki-taek nu e un pater familias din cale afară de autoritar (chiar în această scenă introductivă, soţia sa îl loveşte în mod repetat cu picioarele, cu scopul de a-l trezi), în plus, deşi cu toţii aşteaptă de la el soluţii, acesta se va dovedi, de la un punct încolo, incapabil de a le furniza. Dar blocarea aceasta de perspectivă durează destul de puţin, mai exact, 17 secunde, suficient cât să fie vizibilă, dar nu destul pentru un efect comic şi mai pregnant sau pentru ca răbdarea spectatorilor să fie cât de cât zgândărită.

Aşadar, în cel de-al patrulea cadru, îşi face intrarea, proaspăt trezit din somn, Ki-taek, cu a sa buimăceală bonomă. În trecere, camera încadrează o fotografie cu Chung-sook, în plină probă de aruncare a greutăţii, şi o medalie, semn că familia Kim a cunoscut şi vremuri mai bune. Ki-taek mănâncă apoi pâine goală în dumicături mici, iar Bong Joon-ho nu ratează ocazia de a-l filma dându-i un bobârnac unui gândac de bucătărie, prefigurând propria lor soartă, dar şi cea a unei a doua familii de paraziţi, menajera Moon-gwang şi soţul ei, Geun-sae.

În cele din urmă, tot Ki-woo rezolvă criza de moment, prin cocoţarea, alături de Ki-jeung, în imediata vecinătate a unui vas de toaletă, în cel mai înalt punct al camerei. E o nouă mostră de foreshadowing - pe acelaşi vas de toaletă se va sui Ki-jeung şi mai târziu, ca ultim refugiu, în timpul unei inundaţii. În sfârşit, recuperarea semnalului wifi are drept efect faptul că cei patru pot afla dacă au fost sau nu contactaţi de un potenţial angajator, ceea ce face legătura cu scena următoare, în care e asamblat cu metodă un munte de cutii de pizza.

Fireşte că nu e nimic în neregulă cu mizanscena lui Boon Joon-ho sau cu modul în care acesta, ca scenarist, alege să presare clou-uri, în această primă scenă sau de-a lungul întregului film. Atâta doar că stofa de povestitor a lui Joon-ho arată bine de la distanţă, dar se cam descoase pe la încheieturi, dacă o examinezi mai îndeaproape, şi aceeaşi grabă sau lipsă de încredere în proprii săi spectatori se vor face simţite şi mai departe. În plus, de la un punct încolo, povestea e abandonată cu totul, lăsând loc unei lecţii în toată regula.

Prin înşelăciune, adică dându-se drept absolvent de facultate, terapeut prin artă, şofer profesionist, respectiv menajeră, membrii clanului Kim părăsesc o locuinţă peste care cu greu pot fi numiţi stăpâni (Joon-ho are grijă să înţelegem asta, când apartamentul lor de la demisol e cuprins în totalitate de fumul gros al dezinsecţiei stradale), pentru a invada un teritoriu de data aceasta perfect izolat faţă de exterior.

Nu e şi prima lor tentativă de a se redresa financiar. În primul act al filmului, folosindu-se de informaţiile obţinute de sora lui, Ki-woo încearcă să se angajeze la o pizzerie, dar abandonează acest plan când se iveşte perspectiva mai bănoasă de a lucra pentru familia Park. Şi de data aceasta, minciunile lor sunt tratate ca o transgresiune morală minoră, la care sunt îi obligă nivelul lor de trai precar.

Pe de altă parte, aproape nimic nu li se iartă membrilor familiei Park. Doamna Park e nătângă din prima scenă (când doarme gângav cu capul pe o masă), până în ultima. Soţul său, Dong-ik, e poruncitor şi superficial de la început până la capăt. Mai mult, Joon-ho nu le acordă acestora nici măcar luxul de a avea raporturi intime care să fie altcumva decât ridicole. Preludiul mecanic pe care îl iniţiază Dong-ik nu face decât să sporească impresia oricum destul de pregnantă că “Parasite” e genul de film care are personaje pozitive şi personaje negative, fie ele şi colective: cu unele ar trebui să ţii (în cazul de faţă, pentru că sunt sărace), pe celelalte ar trebui să le dispreţuieşti sau să le deteşti (pentru că nu sunt sărace). Pentru a amplifica această senzaţie, chiar şi jocul de rol al celor doi din timpul acestui preludiu are de-a face cu statutul lor social: doamna Park pretinde că e o prostituată, deci dintr-o pătură socială inferioară, domnul Park se execută, obţinând prompt o erecţie.

Narativ, filmul livrează în primul rând în calitate de con movie şi doar atâta timp cât membrii familiei Kim încă nu controlează autoritar teritoriul pe care îl parazitează. Ki-woo pătrunde în fortul familiei Park după doar 17 minute. La capătul minutului 20 al filmului, Ki-woo propune deja angajarea lui Ki-jeong, drept urmare, se poate presupune că şi părinţii celor doi le vor călca pe urme. În cea mai mare viteză, Joon-ho îşi pune cam toate cărţile pe masă, cel puţin până la midpoint (minutul 63). Ce se întâmplă atunci? Membrii familiei Kim sunt puşi la curent în legătură cu existenţa unui organism parazitar secund, prilej cu care se familiarizează cu un nou teritoriu, un buncăr subteran (filmat tot cu un tracking shot, la fel ca scena din debutul filmului, la fel ca prima descindere în vila somptuoasă a familiei Park). Însă şi aceste conflict este stins destul de repede, în mai puţin de 14 minute, odată cu eliminarea fizică a intrusei Moon-gwang.

Soluţia găsită pe final e una brutal-incongruentă, prin raport cu ansamblul din care face parte. Joon-ho abandonează jocul său de măşti, pe alocuri abil orchestrat, şi ia asupra sa misiunea de a îndrepta simbolic masa de joc socială. Cum? Cu un final grandios, menit să ofere satisfacţie spectatorilor de mall şi cinefililor totodată: o baie de sânge, dar una filmată în ralanti, pe acorduri clasice.

Şi cu această ocazie, domnul Park îşi arată câinoşenia, motiv pentru care este pedepsit exemplar.

Se face dreptate, cum s-ar zice.

În articolul său din The New York Times, criticul A. O. Scott aprecia că filmul “şterge graniţele perimate dintre filmul de artă şi filmul de popcorn”. De acord, dacă asta înseamnă că nu e nici una, nici alta, nu până la capăt, în orice caz.