Ce-am avut şi ce-am câştigat...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

...în ultimele trei decenii? Am câştigat şi am şi pierdut, cu certitudine, în zona demnităţii susţinerii actului muzical artistic, în cea a conţinutului dar şi a motivaţiei acestuia; fapt care poate fi pe deplin realizat de cei care aparţin generaţiei de mijloc; sau celei a vârstnicilor zilelor noastre.

Greu de înţeles de către cei mai tineri, spre exemplu, gestul marelui nostru muzician, dirijorul Constantin Silvestri, de a fi părăsit România în semn de protest în urma premierei bucureştene a  Oedipe-ului enescian; cu prilejul primei ediţii, cea din anul 1958, a Festivalului George Enescu. Regia de viziune neoclasică, imaginară atunci de Jean Rânzescu, rămâne până în zilele noastre cea mai apropiată de gândirea enesciană. Şi totuşi, date fiind ”înaltele comandamente de partid şi de stat”, finalul operei, sensul acestuia, a fost mutilat; nu se putea în nici un caz admite faptul că la capătul peregrinărilor sale, în crângul de la Colonos, Oedip îşi găseşte liniştea ridicându-se spre cer în lumină. Viziunea cristică imaginată de autor nu-şi putea găsi loc în mentalitatea decidenţilor politici ai timpului. In consecinţă, în ultimul act au fost imaginate veritabile funeralii naţionale; iar personajul titular a fost aşezat pe catafalc; pentru a îndepărta orice dubiu privind idea unei eventuale transfigurări.                                                               

Accepţiunea privind libertatea de gândire, de creaţie, nu încăpea în mentalitatea ocupantului sovietic şi nici în aceea a diriguitorilor de fermă orientare totalitar-naţionalistă. Reversul situaţiei, în perspectiva actuală, pare a fi fost unul tragi-comic; şi are loc în perioada anilor 90. Intr-un gest de mare libertate creatoare, adaptându-şi viziunea regizorală controversatului moment istoric, regizorul Andrei Şerban îl defineşte pe Oedipe drept veritabil erou revoluţionar, animator al spiritului civic, puternic oponent al unei pretinse atitudinii dictatoriale întruchipate de personajul malefic al Sfinxului! Personal consider că această montare s-a dovedit a fi fost cea mai depărtată de idealul enescian asupta personajului Oedipe; ...imaginat de Enescu drept neînduplecat căutător al adevărului, valoarea supremă a naturii umane.                                                                 

Imi permit a evoca în acest context un moment istoric cu totul inedit în epocă, moment privind mişcarea valorilor artistice către sfârşitul anilor 50, cu prilejul aceluiaşi eveniment al primei ediţii a Festivalului; căci, în afara protocolului prestabilit, pe scena Atheneului, sub bagheta maestrului George Georgescu şi în compania orchestrei Filarmonicii bucureştene, se poate literalmente aprecia că în acel moment, Est-ul a întâlmit Vest-ul; în finalul unuia dintre concerte, Yehudi Menuhin şi David Oistrah, într-o întâlnire ad hoc au intonat dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach. Era omagiul suprem pe care, la acel moment, cei doi muzicieni violonişti l-au adus lui George Enescu; amândoi, în alte timpuri, parcurseseră această partitură în compania lui Enescu însuşi.                                                 

Suntem oare capabili a realiza - astăzi, la distanţă de şase decenii - semnificaţia faptului potrivit căruia pe parcursul recentei ediţii a Festivalului enescian, cea din luna septembrie, muzicieni din toată lumea, solişti, dirijori, mari formaţii orchestrale ale vieţii muzicale actuale, celebre formaţii camerale, s-au întâlnit la Bucureşti sub semnul artei marelui muzician  român?                                                              

Ne mai amintim, oare, faptul că în anii 80 ai secolului trecut, Festivalul enescian era adus în stare de extincţie? Chiar plecând din această lume, personalitatea lui Enescu era suspectată a face concurenţă cuplului dictatorial; fusese anulat concursul, secţiune adresară tinerilor muzicieni, cei care puteau duce mai departe imaginea iconică a marelui artist, personalitate emblematică a identităţii europene, a identităţii româneşti. Restabilirea concursului, construcţia temeinică a întregului Festival, au adus acest eveniment la nivelul unui adevărat brand de ţară. Iar ultimele ediţii ale Festivalului, trebuie să o recunoaştem, depăşesc nivelul celor mai prestigioase evenimente similare petrecute în spaţiul vieţii muzicale actuale; ...dată fiind densitatea evenimentelor, dată fiind varietatea şi calitatea acestora.                                                             

Pe de altă parte, nu se poate uita, din considerente de ordin ideologic, în învăţământul vocaţional universitar al anilor 50 – 80, era interzis studiul marilor curente ale muzicii secolului XX; expresionismul muzical, atonalismul, dodecafonismul şi serialismul erau considerate a fi ”orientări nesănătoase”,formaliste”, orientări nocive formării personalităţii ”omului nou”, produs al ”societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Pentru a se informa, mulţi dintre studenţii claselor de compoziţie frecventau cursurile particulare de analiză muzicală susţinute de maeştrii Mihail Andricu sau Mihai Mitrea Celarianu. Nu trebuie uitat, târziu, foarte târziu, abea în toamna anului trecut, atât Concertul pentru vioară şi orchestră cât şi opera ”Moise şi Aaron” de Arnold Schoenberg, capodopere ale muzicii secolului XX, au putut fi audiate la Bucureşti; ...în primă audiţie!                                                       

Pe de altă parte, la sfârşitul anilor 60, scurtă perioadă a unei iluzorii destinderi, unul dintre concertele Corului de Cameră  Madrigal a fost considerat drept un accident al momentului; un concert pe parcursul căruia, cu uimire, cu speranţă, publicul bucureştean a putut audia câteva cantate de Bach şi altele de Anton Webern; curajul  maestrului Marin Constantin nu a trecut neobservat.                                                                       

In spaţiul public, imposibil de audiat erau inclusiv colindele româneşti cu conţinut religios; o întâmplare hazlie a avut loc tot spre sfârşitul anilor 60 când Casa de discuri Electrecord a editat un disc LP cu colinde româneşti destinate exclusiv exportului; evident, o importantă parte a tirajului a fost răspândită, cum se spune, ”pe sub mână”; iar publicul românesc, decenii în şir, şi-a transmis - ”din mână-n mână”, utilizând banda magnetică - aceste nestematdee ale cântărilor noastre tradiţionale.                                               

Este observat, pe parcursul ultimelor trei decenii a fost extinsă baza repertorială a concertelor; a fost diversificată oferta stilistică, au fost create evenimente festivaliere speciale cum sunt festivalurile  Meridian sau  Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, ambele organizate de Uniunea Compozitorilor. Muzica românească actuală devine astfel cunoscută într-un larg spaţiu cultural internaţional; iar creaţia compozitorilor ce aparţin altor zone poate fi audiată, poate fi cunoscută de muzicienii noştri, de un public mai extins. Tot aici, alături de creaţia maeştrilor pot fi audiate creaţii ale tinerilor artişti dar şi lucrări ale studenţilor universităţilor noastre de muzică. Se poate vorbi de o dinamică absolut spectaculoasă privind circulaţia valorilor componistice, circuit care antrenează inclusiv cunoscuţi creatori din diaspora cum sunt, cum au fost, compozitorii Lucian Meţianu, Horaţiu Rădulescu, Costin Cazaban, Costin Miereanu, Corneliu Dan Georgescu, Eugen Wendel; mulţi dintre domniile lor fiind stabiliţi în ţări vest-europene înainte de evenimentele din decembrie 1989; fuseseră eliminaţi din programele de concert din ţară. Reintegrarea creaţiei acestora în spaţiul vieţii noastre muzicale s-a produs pe cât de rapid pe atât de credibil, de temeinic. Cu trei sau patru decenii în urmă nu aş fi putut audia, spre exemplu, o creaţie precum  Stările timpului şi ale spaţiului, lucrare magistrală datorată lui Octavian Nemescu.                

Personal consider că una dintre principalele împliniri ale anilor din urmă o reprezintă înfiinţarea Orchestrei Române de Tineret, proiect creat şi realizat de maestrul Marin Cazacu, actualul manager al instituţei Tinerimea Română. Este un proiect artistic şi educaţional condus de maestrul Cristian Mandeal, proiect ce asigură în importantă măsură dinamica vieţii noastre muzicale la nivelul exigenţelor actuale; iar turneele naţionale, cele europene şi americane, de asemenea distincţiile obţinute de tinerii nosşti muzicieni la marele Festival berlinez al orchstrelor europene de tineret, de la Berlin, au fost pe deplin edificatoare. Să ne bucurăm de împlinirile ultimelor decenii; pentru a merge mai departe! Libertatea de gândire, de creaţie, circulaţia valorilor şi a persoanelor se dovedesc a fi vitale, întremătoare, pentru o societate normală spre care ne tindem.

           

Materialul a apărut anterior în revista  Romania Literară.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite