Sau poate nu zic bine. Nu atras de infinit, ci căzut din el. De aceea, dorinţa lui de a ajunge din nou acolo se simte mereu şi, oare are sens să mai spun, pătrunde în piatră, în marmură sau în bronz la un nivel impecabil.

Nu mă gîndesc numai la Coloana Infinitului, ci la toată opera brâncuşiană, la întregul fenomen al acestui ţăran din Hobiţa, care, îmi place să cred, a căzut din infinit exact datorită acestui fapt. Ţăranul este întodeauna aproape de început, de facerea lumii, de iniţiere, de origini, cînd Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor. De aici, ceaţa aceea pe care o putem vedea sau simţi de fiecare dată cînd ne uităm la Poarta Sărutului, la Masa Tăcerii, la Domnişoara Pogany, la Rugăciunea. Operele lui Brâncuşi îţi dau impresia că s-au născut în primele şase zile ale Genezei. 
Cum se întîmplă de obicei, caracterul omului se vădeşte şi în viaţa lui. Anecdota cu furia lui Brâncuşi stîrnită de membrii consiliului care ”aproba” (sau mai mult dezaproba) statuia lui Carol Davila, şi plecarea sculptorului la Paris mi se pare mai adevărată chiar decît adevărul, mai ales că a plecat pe jos. În zilele noastre, un asemenea gest ar părea smintit, dar atunci el a avut o semnificaţie de basm popular: eroul singuratic faţă în faţă cu provocările destinului.
Muzeul de la Paris de lîngă Centre Pompidou nu are atmosfera pe care trebuie s-o ai în faţa unei opere brâncuşiene. Şi nu spun asta din vreun protocronism desuet, ci pur şi simplu deoarece cred că în faţa lui Brâncuşi trebuie să fii smerit, şi smerenia necesită o distanţă şi în spaţiu. Nu poţi fi smerit într-un spaţiu închis, cu o droaie de turişti lîngă tine. Trebuie să ai aer, perimetru de plimbare, perspectivă de unde te poţi uita la creaţie. 
Eu unul nu pot să fac abstracţie nici de el însuşi, de barba lui de moş puternic şi atotştiutor. Pentru mine, el este undeva în jurul Coloanei Infinitului, stă undeva la Masa Tăcerii, se uită la Domnişoara Pogany etc. 
Sculptura se ascunde în marmură, spunea Michelangelo; Brâncuşi mai spune şi că trebuie şlefuită pînă ce devine ceva mai divin decît chiar marmura şi munţii, pe care artistul renascentist visa să le sculpteze. N-am văzut niciodată sculpturi mai bogate şi mai simple.