Câteva cuvinte în amintirea lui Victor Eskenasy

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am primit cutremurătoarea veste a morţii lui Victor Eskenasy, marţi puţin după ora prânzului. Eram în trenul care mă ducea la Cluj, la spectacolul de deschidere al „Festivalului Uniunii Teatrelor Europene”. Uitându-mă pe telefonul mobil, am fost lovit în plex de o postare de  pe o reţea socială a doamnei Monica Eskenasy Raicu. “Fratele meu drag şi-a luat abonament permanent la concertele îngerilor”.

Preţ de câteva minute mi-a fost imposibil să îmi vin în fire. E drept, ştiam că dl. Victor Eskenasy avusese de luptat cu oarecare probleme de sănătate, motiv probabil pentru care nu venise la Bucureşti în această toamnă la Festivalul Naţional de Teatru, dar colegii lui de la Europa Liberă, astăzi cu sediul central la Praga, îmi spuseseră că le-ar fi depăşit cu bine. S-au înmulţit apoi postările de regrete, de condoleanţe, care dădeau deopotrivă expresie stuporii la aflarea veştii. Semn că melomanul înrăit, înrăit, dar şi de o calitate rară, care iubea muzica din adâncul fiinţei sale, omul despre care ştiam că avea acasă o discotecă ce o egalase pe aceea a lui Virgil Ierunca, părăsise sala de concerte  a acestei lumi în favoarea celei a îngerilor cu maximă discreţie. Fără a face nici de astă dată mare caz de persoana lui.

Pe Victor Eskenasy l-am cunoscut mai întâi graţie emisiunilor în limba română ale Europei Libere.  Era, dacă îmi aduc bine aminte, pe la sfârşitul lui 1988 sau începutul anului 1989, atunci când se angajase ca redactor şi scria în fiecare zi pentru Programul politic, adresându-se ascultătorilor sub numele de Victor Moroşan. Un pseudonim radiofonic ce-i fusese propus încă din vremea în care lucrase pentru BBC. Venise la Europa Liberă  la invitaţia fostului, regretatului director, istoricul Vlad Georgescu, însă formalităţile de angajare s-au încheiat doar în perioada bolii sau după moartea tragică a acestuia. Un prieten, Ioan-Aurel Pop, şi el istoric, astăzi preşedintele Academiei Române, îmi dezvăluise că noua voce a Programului politic era, de fapt, aceea a unui istoric de profesie, arheolog şi medievist, ce fusese studentul eminent al profesorului Şerban Papacostea şi până în 1981 angajat civil al Muzeului de Istorie Militară. Tocmai acel pseudonim îi îngăduise academicianului de astăzi să îi mai poată cita articolele în cuprinsul cercetărilor sale.

Aşa cum numai accidentul biografic care l-a pus în situaţia de a solicita plecarea definitivă din ţară i-a îngăduit lui Victor Eskenasy să se consacre de abia mai târziu decât şi-ar fi dorit adevăratei sale pasiuni de istoric, aceea a studiilor ştiinţifice serioase consacrate istoriei evreilor, evoluţia sinuoasă a Europei Libere de după 1989 i-a permis să se dedice la microfon muzicii, culturii numai când viitorul începuse să fie pentru respectivul post şi angajaţii lui din ce în ce mai nesigur.

Imagine indisponibilă

Victor Eskenasy nu s-a descurajat şi şi-a făcut exemplar datoria pe mai departe. Rămâne antologic interviul lui cu marele Sergiu Celibidache, ultimul acordat de colosalul dirijor, interviu difuzat pentru întâia oară într-o ediţiie a Actualităţii culturale româneşti din martie 1995.  A fost printre puţinii redactori de la München care a luat drumul Pragăi, apoi a supravieţuit şi sistării emisiunilor Europei LIbere spre România, însă a ştiut să facă astfel încât în rubrica lui săptămânală Politică şi cultură să se ocupe şi de ceea ce se întâmplă nu numai dincolo de Prut.

A venit la un moment dat şi vremea să ne cunoaştem, mai întâi graţie internetului şi lungilor discuţii despre istoria Europei Libere. Mi-am dat seama atunci şi imediat că aveam şansa de a cunoaşte un om de o eleganţă rară, cult, politicos, manierat, dar care se înflăcăra  instantaneu în clipa în care simţea că trebuie să lupte împotriva minciunii, a extremismelor, naţionalismelor de orice fel, a indiferenţei, minciunii, delăsării. A fost, atât de la microfon cât şi în rubrica lui săptămânală din Suplimentul de cultură, rubrică pe care a susţinut-o încă de la înfiinţarea publicaţiei, unul dintre cei mai înflăcăraţi suştinători ai campaniei Salvaţi casa lui Enescu. Citea enorm, era un devorator de discuri, nu rata nici un concert,era preocupat de apariţiile editoriale din ţară.

Însă viaţa a făcut să ne cunoaştem de-a adevăratelea în foaierul unei săli de teatru. Ne-am comportat unul cu altul de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. În toamna anului 2018, ne-am bucurat şi unul, şi altul la aflarea vestii că Europa Liberă îşi va relua operaţiunile spre România. Aceasta însă nu l-a împiedicat să îmi spună cu ocazia a ceea ce mi se pare că a fost ultima noastră întâlnire că trebuie să scriu pe mai departe. Avea convingerea fermă că mai sunt multe lucruri de îndreptat în România.

Avea dreptate! 

Comentariu apărut concomitent pe blogurile adevarul.ro  şi pe site-ul contributors.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite