Articol publicat pe blogul Despre Opera.

A fost Così fan tutte, o producţie de la festivalul de operă de la Garsington. Unexpectedly British!

Acţiunea din opera lui Mozart era mutată în prezent, iar pretextul era o nuntă. Ah! Ştiu atât de bine cum pregătirea unei nunţi poate deveni o reţetă pentru dezastru. Ştiţi prea bine şi voi: I let the wedding get bigger than Big. Nunta implică o ceremonie foarte complicată şi foarte serioasă, dar aproape nimic din jurul mirilor nu este serios. Cele mai grosolane glume se fac la nunţi, cele mai dezgustătoare farse par să fie inspirate tocmai de ceremonia nupţială. Am aflat că, în România, unul dintre cele mai populare obiceiuri este furatul miresei de către nuntaşi, care apoi cer o răscumpărare de la mire, pentru a o returna. Singura căreia i s-a părut adorabil acest obicei a fost, evident, Samantha. Ei bine, la nunta unor personaje mute, inexistente în libret, Don Alfonso îi atrage în acel pariu misogin pe Ferrando şi Guglielmo. Atunci când bărbaţii încearcă gesturi îndrăzneţe, în general sunt consideraţi romantici. Dar când femeile o fac, sunt deseori considerate disperate sau nebune. Era romantică ideea de a testa fidelitatea iubitelor lor, dar nu mai era amuzant să ducă până la capăt această farsă. În fond, Così fan tutte nu e deloc o comedie. Beethoven era orpilat de frivolitatea subiectului pe care Mozart şi l-a ales pentru a-l îmbrăca în geniul muzicii sale. M-am gândit cum ar fi dacă Aidan ar încerca să o seducă pe Miranda, iar Steve să-şi încerce şansele cu mine, numai din amuzamentul unuia ca Mr. Big. De aceea, finalul lui Così fan tutte e, de fapt, foarte trist: nici măcar frivol nu mai e, ci promiscuu. Promiscuitatea întristează, e aproape tragică. În locul scenei fără muzică de la începutul operei, aş fi lăsat loc pentru o lungă tăcere la sfârşit, înainte de a lăsa să cadă cortina.

Şi asta i-a lipsit montării lui John Fulljames. El a încercat să ridiculizeze convenţiile matrimoniale, transformând totul într-o commedia dell'arte, şi i-a reuşit un spectacol spumant, un foc de artificii în care doi ofiţeri se transformau în nişte hippie ca să seducă două fete sofisticate, dar fericite cu iubiţii lor, încântate de coafurile lor flamboyante şi purtând nişte pantofi vintage care ar putea relansa o modă. Dar melancolia s-a pierdut pe acest drum. Zâmbetul strivit de o lacrimă a dispărut. Mozart s-a transformat în Rossini. Dar, la Rossini, femeiuştile acelea sunt cochete şi pure până la capăt, ele nu cedează ispitei şi atunci farsa e reuşită şi toată lumea se amuză la final. La Mozart, la fel ca în viaţă, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Doar muzica lui extraordinară nu te lasă să uiţi.

Poate că greşelile noastre sunt cele care ne dictează soarta. Fără ele, cum ne-am defini vieţile? Poate că, dacă n-am derapa niciodată, atunci nu ne-am îndrăgosti, sau n-am face copii, sau n-am fi ceea ce suntem. Până la urmă, anotimpurile se schimbă. La fel şi oraşele. Oamenii intră în vieţile noastre şi apoi ies din ele. Dar e reconfortant să ştii că aceia pe care-i iubeşti rămân mereu în inima ta.

Am plecat spre hotel şi pe drum ne-am oprit în unul dintre multele restaurante din Bucureşti, unde am sporovăit o vreme cu un amic de-al lui Big, un mare iubitor de operă, aflat cu noi în acest colţ uitat de lume. Îi plăcuse mult spectacolul şi era foarte amuzat de toate întâmplările de pe scenă. Avea dreptate, până la urmă fiecare judecă după experienţele pe care le-a trăit, chiar şi atunci când ascultă muzică. Şi cei mai mulţi dintre spectatori fuseseră la fel de amuzaţi ca el. Dar mai important este ce mi-a spus despre cum a fost partea muzicală a serii, despre care nu aş putea spune singură prea multe.

În primul rând, a fost meritul dirijorului Adrian Morar, care a stabilit un echilibru foarte bun între orchestră şi voci, păstrând intact intimismul operei, împiedicând să alunece totul pe o pantă rossiniană, în acord cu ceea ce se întâmpla pe scenă. Andreea Soare a fost o Fiordiligi plină de pasiune, etalând o voce superbă, cu tonuri argintii de o strălucire discretă dar constantă pe toată întinderea ei. În replică, Oana Andra a fost o Dorabella exuberantă, poate puţin cam hiperactivă, chiar şi în condiţiile producţiei. A cântat cu pasiune, dar în duetele cu Fiordiligi a părut mai puţin incisivă. Cătălin Ţoropoc a fost Guglielmo şi a etalat un timbru superb, cu o culoare dramatică foarte frumoasă în toate registrele. În schimb, Andrei Lazăr a fost depăşit de rolul lui Ferrando, gâtuindu-se atunci când avea de susţinut fraze în registrul acut. Vicenţiu Ţăranu a arătat o voce destul de uzată, dar pe care a ştiut s-o mascheze prin tehnică; însă, în fond, Don Alfonso este el însuşi un personaj definit de uzură, astfel încât a fost un rol acoperit foarte bine. E drept că personajul lui Mozart are o dimensiune volteriană, iluministă, inexistentă în caracterizarea baritonului de la ONB, amintind de o tipologie locală, a cărei emblemă artistică ar fi un actor de tipul lui Ion Dichiseanu (un pic prea degajat, prea sigur pe el, prea vicios, prea cinic, prea întunecat, elegant, dar nu graţios, deştept, dar nu înţelept). O supriză plăcută - Cristina Eremia, o Despina convingătoare în toate ipostazele (inclusiv cea originală de instrument al intrigilor, dar şi ca maestră de ceremonii, paramedic sau notar în travesti). Alături de toţi aceştia, un cor admirabil, chiar în efectiv redus, a completat o seară muzicală foarte reuşită, într-o producţie de operă de bună calitate, în altă ligă faţă de montările obişnuite din ţară.

Notă: textele scrise cu italice sunt replici din binecunoscutul serial Sex and The City.

Caseta tehnică:

A fost într-o Sâmbătă, 27 februarie 2016, la Opera Naţională Bucureşti, premieră

W. A. Mozart: Così fan tutte
Spectacol realizat în co-producţie cu Opera Garsington, Marea Britanie
Orchestra şi corul Operei Naţionale Bucureşti
Dirijor: Adrian Morar; Maestru de cor: Daniel Jinga
Regia: John Fulljames; Scenografia: Dick Bird; Coregrafia: Tim Claydon; Lighting designer: Bruno Poet; Asistent de regie: Paula Gherghe
Andreea Soare - Fiordiligi; Dorabella - Oana Andra; Andrei Lazăr - Ferrando; Cătălin Ţoropoc - Guglielmo; Cristina Eremia - Despina; Vicenţiu Ţăranu - Alfonso
Monica Petrică, Răducu Milea - solişti balet

Update: Duminică, 28 februarie
Simona Neagu - Fiordiligi; Maria Jinga - Dorabella; Andrei Lazăr - Ferrando; Daniel Filipescu - Guglielmo; Florina Ilie - Despina; Iustinian Zetea - Alfonso
Ileana Sora şi Florin Mihalache - solişti balet

E o premieră importantă pentru ONB, aşa că am fost să văd şi distribuţia alternativă. Evit să folosesc cuvântul „secundară” pentru simplul motiv că nu a fost cu nimic mai prejos, dacă o lăsăm deoparte pe Andreea Soare.

De data aceasta, fără s-o mai aducem în discuţie pe Carrie, adaug câteva cuvinte şi despre producţie, mai ales că n-o vom mai revedea decât în Aprilie. John Fulljames a exploatat la maxim latura burlescă a lui Così fan tutte şi rezultatul este unul foarte bun. Pentru cei care sunt la primele experienţe cu această ultimă operă din trilogia Mozart/da Ponte, trebuie să amintesc faptul că e un alt Mozart aici: mai matur, aducând uneori în faţa noastră arii de opera seria (Come un scoglio), făcând să primeze conceptul muzical în faţa pirotehniilor din Nozze di Figaro sau a dramei din Don Giovanni. Modul în care se trece de la arie la duet şi apoi la ansamblu este atât de subtil, încât tranziţiile aproape că nu se observă. În acelaşi timp, drama are un caracter intimist, cu caracterizări foarte subtile ale personajelor. În aceste condiţii, Fulljames a investit serios în dinamizarea acţiunii de pe scenă şi una dintre soluţii a fost coregrafia: Monica Petrică şi Răducu Milea – în prima seară, dar şi Ileana Sora şi Florin Mihalache în cea de-a doua au fost indispensabili, dansând pe muzica uverturii, cea atât de jucăuşă. A fost, pentru o dată, o coregrafie de foarte mult bun gust, economicoasă în gesturi, eficientă în a transmite mesajul de sărbătoare al unei nunţi inexistente în libret, dar care avea rolul de a stabili un cadru credibil pentru un pariu prostesc între nişte soldaţi. Costumele lui Dick Bird (în acelaşi timp autorul decorurilor) au păstrat o legătură cu perioada lui Mozart, în ceea pe priveşte rochiile şi coafurile femeilor, amintind pe undeva chiar de cele din filmul lui Miloš Forman, Amadeus, sau, mai recent, de cele din pelicula Sophiei Coppola, Marie Antoinette. Sigur, uniformele militare britanice nu s-au schimbat foarte mult în ultimele sute de ani şi ele reprezentau, dacă vreţi, o tranziţie către travestiul contemporan al băieţilor, în chip de hippie/hipsteri. Vizual, a fost foarte spectaculos.

Mai trebuie amintit că festivalul de la Garsington combină picnicul şi opera într-un mod specific britanic, aşa cum se întâmplă şi la Glyndebourne. Astfel, cortul instalat pe scenă nu e deloc întâmplător. În spectacolul original de la Wormsley, pauza dura o oră şi jumătate. Dar, în Anglia, tradiţia mersului la operă înseamnă mai mult decât simpla vizionare a unui spectacol, e  o seară întreagă pe care o petreci acolo. La Royal Opera House există patru restaurante unde poţi rezerva locuri şi poţi lua masa înainte de spectacol sau în pauze. La noi, tradiţia este inspirată de obiceiurile italiene. Spre exemplu, la Teatro alla Scala există doar un băruleţ cu totul neimportant (dar unde se serveşte cu o viteză incredibilă).

Producţia acestui Così fan tutte are o singură mică problemă, care depinde numai de gradul de profunzime al receptării operei de către public, astfel încât nu poate fi făcut nici un proces de intenţie. În această fulminantă regie se pierde cumva încărcătura dramatică a finalului, care, în realitate, este destul de trist. Prin schimbarea perechilor, nu mai vorbim doar de un sărut, ci de swinging de dragul unui pariu idiot, care creează o situaţie încărcată de tensiune la sfârşit. Această tensiune nu se regăseşte pe de-a întregul în finalul montării, care rămâne mai mult la nivelul frivolităţii.

Cât despre cum s-a cântat în a doua seară, trebuie spus din capul locului că a fost o surpriză plăcută. Simona Neagu şi Maria Jinga au funcţionat mai bine în ansambluri, dând impresia că sunt într-adevăr surori, cu o culoare vocală asemănătoare, diferenţa fiind dată doar de registrul în care cântau. În mod particular, Maria Jinga a strălucit, desele sale incursiuni în repertoriul vocal simfonic, din care Mozart nu i-a lipsit, şi-au arătat rezultatul într-o interpretare foarte bună, în spirit mozartian. Simona Neagu, fără să aibă performanţele Andreei Soare, i-a dat o replică foarte bună, cu tot registrul grav mai puţin prezent şi în ciuda vibrato-ului cam larg din acute. Andrei Lazăr a fost mai bun decât la premieră, dar a arătat aceleaşi limite pe măsură ce trecea timpul, iar Daniel Filipescu s-a descurcat foarte bine cu rolul lui Guglielmo. Iustinian Zetea a demonstrat alte posibilităţi vocale decât Vicenţiu Ţăranu, dar ca personaj a fost mult prea plebeu faţă de ce înseamnă Don Alfonso. Un argument: Michael Haneke a realizat recent o producţie modernă de Cosìîn Spania, în care Don Alfonso era chiar Voltaire. Ce departe de imaginea bonomă a lui Zetea, sau de cea balcanic autoritară a lui Ţăranu de la ONB... În fine, Florina Ilie a fost o Despina mai aproape de versatilitatea impusă de tradiţie, dar a ratat o intrare la un moment dat, corectată cu un sânge rece admirabil. Adrian Morar a condus ostilităţile cu mai multă pasiune decât cu o seară înainte, dar a scăpat câteva decalaje, corectate foarte rapid.

Staţi cu ochii pe calendarul stagiunii de la ONB şi nu rataţi acest excelent Così fan tutte la reluările următoare, probabil în luna Aprilie.