Capitalism şi greaţă

Exploatata şi exploatatorul: Sandra şi Jean-Marc (Marion Cotillard şi Olivier Gourmet)

COMPASIUNE În noul lor film, „Două zile, o noapte“, fraţii belgieni Jean-Pierre şi Luc Dardenne demontează mecanismul sclaviei moderne care este dependenţa de un salariu fix. Fac aceasta însă într-un mod pur artistic, fără partipriuri ideologice, care ar fi provocat la rândul lor greaţă.

Nu este niciun secret angajamentul ideologic, spre partea stângă a spectrului politic, a fraţilor Dardenne, printre cei mai importanţi şi valoroşi cineaşti contemporani. Acest angajament nu a fost însă niciodată explicitat în operele lor de ficţiune, ceea ce ar fi impietat asupra actului artistic. Aici este principalul merit al cinemaului lor, în a reuşi să spună lucruri care ţin de politic sau de ideologic fără a le afirma direct, prin nişte ficţiuni, „poveşti de viaţă“, menite a emoţiona pe oricine.

Cei doi practică un cinematograf minimalist, într-adevăr pe teme sociale de cele mai multe ori, un cinema sobru dar şi capabil de a emoţiona, care a fost asociat des de critici cu cel al clasicului francez Robert Bresson. În interviul pe care mi l-au acordat cu ocazia vizitei lor la Bucureşti, fraţii Dardenne se detaşau însă de paralela cu Bresson, preferând să-i menţioneze mai degrabă ca influenţe pe polonezul Krzysztof Kieslowski sau pe unul din părinţii neorealismului italian, Roberto Rossellini.

Cele trei unităţi

Cert este că, de la începutul carierei lor în anii ’80, ca documentarişti mai întâi (caz similar cu al multor cineaşti importanţi, de exemplu Kieslowski sau Antonioni), Jean-Pierre şi Luc Dardenne au reuşit multe opere de excepţie, care categoric îşi au locul asigurat în istoria cinematografului universal. Printre acestea, se numără „Promisiunea“ / „La promesse“ (1996), „Rosetta“ (1999, primul Palme d’Or la Cannes), „Fiul“ / „Le fils“ (2002), „Copilul” / „L’enfant“ (2005, cel de-al doilea Palme d’Or), „Tăcerea Lornei“ / „Le silence de Lorna“ (2008) sau „Băiatul cu bicicleta“ / „Le gamin au vélo“ (2011), comentat în această pagină cu ocazia premierei bucureştene.

Cu toate controversele pe care le-a stârnit, noul film al belgienilor, „Două zile, o noapte“, este în întregime reprezentativ pentru cinemaul pe care, cum spuneam, îl practică de peste două decenii, fiind chiar unul dintre cele mai reuşite produse ale acestuia. Titlul aparent anodin ales de cineaşti pentru opul lor cinematografic insistă de fapt asupra unităţii intrinsece a acestuia: de timp (doar un weekend, după cum arată titlul), de spaţiu (un mic orăşel din Valonia belgiană) şi mai ales de acţiune, de subiect (dependenţa materială a unui grup de persoane de banii pe care-i primesc din partea patronului, a angajatorului, dependenţă materială care se transformă într-una psihologică şi modifică profund caracterul personajelor).

Weekendul Sandrei

Personajul principal, Sandra (interpretată excelent de Marion Cotillard, departe de vreun aer de vedetă sau de vreo strălucire exterioară), a avut o perioadă de întrerupere a serviciului din cauza unei depresii şi acum trebuie să se întoarcă la lucru. Şeful ei îi pune pe colegi să voteze pentru a alege între a o primi pe Sandra înapoi sau a li se da o primă de câte 1.000 de euro. Majoritatea covârşitoare aleg prima, dar Sandra obţine refacerea votului, care ar fi fost viciat de supraveghetorul Jean-Marc (Olivier Gourmet, unul dintre actorii favoriţi ai regizorilor), pentru ziua de luni. În cele două zile de weekend, Sandra trebuie să-i întâlnească pe cât mai mulţi dintre colegii ei şi să-i convingă să voteze în favoarea sa.

Fraţii Dardenne spun această poveste pas cu pas, vizitele succesive ale Sandrei şi conversaţiile cu cei implicaţi reuşind să producă o tensiune comparabilă cu cea specifică unui thriller. Multe dintre secvenţele în care Sandra se umileşte pentru a-şi explica poziţia sau în care colegii ei îşi justifică laşitatea le simţi, cum se spune, în stomac, îţi produc o greaţă aproape fizică. În final, soluţia propusă de patron este tot una tipic capitalistă, numai că Sandra o respinge şi în felul acesta îşi recâştigă demnitatea. „M-am simţit bine să lupt“, este concluzia ei, şi astfel ea se defineşte ca un erou de cu totul alt tip decât cel din ficţiunile de stânga clasice.

Anarhism la pătrat

Fraţii Dardenne nu au, totuşi, radicalismul şi anarhismul, atât ideologic cât şi cinematografic, al unei alte perechi de cineaşti, francezi aceştia, dar cu legături şi belgiene, Benoît Delépine şi Gustave Kervern. Filmele lor, precum „Aaltra“ (2004), „Avida“ (2006), „Mammuth“ (2010) şi mai ales „Louise-Michel“ (2008, un imn închinat încă din titlu anarhismului), pot face deliciul celor care s-au săturat de capitalism, dar au şi ceva aere de hipster în cap, al genului de tineri „indignaţi“ sau „occupy“. Din păcate, cu excepţia proiecţiilor de la TIFF Cluj-Napoca (unde „Aaltra” a şi câştigat premiul publicului în 2004), filmele celor doi excentrici nu prea au prins la publicul românesc.

Info

Două zile, o noapte / Deux jours, une nuit (Belgia-Franţa-Italia, 2014)
Regia: Jean-Pierre şi Luc Dardenne
Cu: Marion Cotillard, Fabrizio Rongione, Catherine Salée, Olivier Gourmet

4 stele

Citeşte şi:

„Înger şi demon“ – cronica la filmul fraţilor Dardenne „Le gamin au vélo“, din 2012

„În 37 de ani, nu ne-am certat niciodată“ – interviul cu Jean-Pierre şi Luc Dardenne, luat în 2012