Cannes 2015. Irina Margareta Nistor: Cine-Numerologie înainte de toate

Anul acesta la Cannes totul stă sub semnul cifrelor. A 68-a ediţie aminteşte de fierbintele, chiar explozivul mai 68 (este şi o prezenţă în programare a unei figuri cult a acelor vremuri: Truffaut, într-un documentar despre Hitchcock cu mărturii şi ale altor colegi de breaslă, bine-cunoscuţi).

Text de Irina Margareta Nistor

Nu e o simplă coincidenţă că la Ceremonia mai hollywoodiană ca de obicei a fost un număr de music-hall pe tema din Ameţeala lui Hitch, cu muzica obsedantă a lui Bernard Hermann. Sunt omagiaţi fermecătoarea Ingrid Bergman , care este şi afişul ediţiei, cu zâmbetul ei ininitabil de luminos, într-o variantă alb-negru spre sepia (100 de ani de la naşterea sa), dar şi de a lui Orson Welles, (tot un centenar de la venirea lui pe lume) nonconformistul, care a plătit scump pentru că a îndrăznit, la prima tinereţe o capodoperă precum Cetăţeanul Kane, ambii cu documentare care să ne sporească dorul de o cinematografie, din păcate, irepetabilă. Şi apoi dacă americanii au sărbătorit la Oscar, 50 de ani de la Sunetul muzicii, francezii au... le beau role: 120 de ani de când Fraţii Lumiere (tot nişte fraţi ca marea premieră a preşedinţie juriului 2015: Ethan şi Joel Coen) ne-au dăruit o minune,  care ne face să visăm (deşi ne mai trezim şi cu ceva coşmaruri!), şi să ne gândim la starurile adevărate de îndată ce închidem ochii (după cum ne-a îndemnat Maestrul de Ceremonii: Lambert Wilson, bilingvul perfect, poliglot de ocazie, de un mare rafinament şi eleganţă nu doar în felul cum poartă un costum de gală , ci şi la felul cum îşi ţese un discurs, care te fură şi te petrece printr-o istorie deja seculară, cea a imaginilor în mişcare.)

Femeile sunt  şi ele răsplătite cu respect şi admiraţie. O regizoare Emmanuelle Bercot (care ca actriţă intră printre cele 19 pelicule care speră un premiu, Mon Roi) a deschis seara mult aşteptată, Cu capul sus, croit după chipul şi asemănarea unei actriţe care a jucat cu pasiune rolul unei judecătoare de minori, Catherine Deneuve, într-un script care seamană ameţitor cu Eu cînd vreau să fluier, fluier al lui Florin Şerban, mai previzibil în scenariu, cu crize de isterie greu de suportat, mult rap şi un actor de 19 ani, care pare să spună că Romeo şi Julieta puteau exista şi la şcoala de corecţie , şi iubirea e o terapie mai tare ca puşcăria!  Strălucit e Benoit Magimel, care şi el a fost cîndva un personaj înainte de a deveni major, în Viata ca un lung fluviu liniştit...  La finalul proiecţii pentru presă, aplauze moderate şi o huiduială, dar la relatările de pe micul ecran, entuziasmul local părea unanim! Aşa se scrie (sau se transmite catodic) istoria!
Pe 14 mai la Un certain Regard, secţiune competitivă debutează mondial Un etaj mai jos al lui Radu Muntean, cu un subiect demn de un thriller turnat şi imaginat oriunde pe glob şi totuşi atât de românesc!  Poza cineastului tronează alături de cea a colegului de... olimpici cannezi în holul Sălii Debussy, şi îmbie la fericirea învingătorului. A fost mai greu ca la atmitere! Peste 1500 de contra-candidaţi.
Emoţiile vor fi şi mai mari când pe muzica lui Camille Saint Saens, (primul compozitor de film, în 1908), se vor înălţa din mare, pe pânză spre care sunt aţintiţii toţi ochii, cele 24 de trepte cât orele dintr-o zi , care par să treacă pe repede înainte cât e Marea Întâlnire de pe Croazetă.