Cannes 2022. Corespondenţă specială de la Eugenia Vodă: Un RMN în regim de urgenţă

Judith State şi Marin Grigore, pe afişul filmului „RMN“, proiectat sâmbătă, la Cannes

E noapte şi tocmai am ieşit de la proiecţia de presă a filmului românesc din competiţie! Deşi zilele astea am văzut multe alte filme despre care merită scris, le mai amân, ca să acord prioritate, în regim de urgenţă, „RMN“-ului „nostru“.

Din patriotism, dar şi în amintirea nopţii albe de acum fix 15 ani, când am descoperit, tot la Cannes, „432“, care i-a adus cinematografiei noastre primul Palme d’Or pentru lungmetraj, şi care l-a lansat pe Cristian Mungiu pe orbita internaţională (sună bombastic şi probabil greu digerabil pentru unii, dar e un adevăr!).

O să recunosc de la bun început că „RMN“ mi s-a părut mai bogat, mai robust, mai paradoxal tonic-deznădăjduit, „mai Mungiu“ – decât celelalte două filme care au mai fost, de-a lungul anilor, premiate la Cannes – „După dealuri“ (pentru scenariu) şi „Bacalaureat“ (pentru regie). Putem presupune, tot de la bun început, că steaua norocoasă va fi prezentă şi la ediţia asta, într-un fel sau altul... De-o fi una, de-o fi alta, acest „RMN“ e un film important pentru lumea românească! Nu-mi amintesc de vreun alt film, după ’89, care să pună pe tapet atât de limpede şi de expresiv probleme pe cât de mari, pe atât de „delicate“ ale (sub)conştientului nostru colectiv...

Titlul, „RMN“ (pe generic apare scris – nu văd de ce – „R.M.N.“, cu puncte între litere, dar mai mult ca sigur, treptat, în toate comentariile punctele vor dispărea!), se referă la RMN-ul cerebral la care un fiu îl duce pe bătrânul lui tată... Iar imaginea alb-negru a creierului apare de câteva ori pe ecran, ca faţa unui strigoi exotic sau ca un mesaj criptic... Dar, evident, titlul sugerează şi un RMN al unei lumi... Parafrazând un titlu de film, s-ar putea spune: „cu lumea românească la RMN“!

Maria Drăguş, Macrina Bârlădeanu, Cristian Mungiu, Judith State, Marin Grigore şi Orsolya Moldovan FOTO EPA-EFE

Totul se petrece într-un sat din Ardeal, cu unguri, români şi nemţi (o comunitate mică, o biserică mică, un preot care speră să mai fie cineva în viitor care să perpetueze spiritul strămoşilor), o civilizaţie solidă, tipică unei anumite zone (impecabil „production design“-ul Simonei Pădureţu), şi o imagine de o impresionantă picturalitate (datorată talentului operatorului, Tudor Vladimir Panduru), un sat cu un munte uriaş alături, cu o pădure omniprezentă, cu sugestia unei „Românii sălbatice“ încă vii, dar şi cu un amfiteatru selenar, o exploatare minieră dezafectată... În acest loc superb (dar locuit) se întoarce din Germania un tânăr neamţ, de meserie măcelar (plecat la lucru acolo, la un abator, şi întors intempestiv acasă, după ce l-a aruncat la pământ pe un „şef“ care l-a făcut ţigan leneş)... E un bărbat arătos, dur, impulsiv şi contradictoriu (jucat de Marin Grigore, ca un om „simplu“ şi complicat în acelaşi timp), care se întoarce la o nevastă frumoasă şi total înstrăinată (Macrina Bârlădeanu), la un tată prăbuşit în propria absenţă (Andrei Finţi), la un copil traumatizat, care refuză să vorbească (Marc Blenynesy) şi la o iubită doar aparent vulnerabilă şi fragilă (Judith State), care conduce o fabrică de pâine, a cărei distinsă proprietară (Orsolya Moldovan) vrea să acceseze fonduri europene şi, în lipsă de forţă de muncă locală, angajează câţiva muncitori din Sri Lanka. Absolut toată distribuţia „sună bine“, de o autenticitate fără cusur.

Probabil startul scenariului (scris tot de Mungiu, cu multe nuanţe, paliere şi registre, între „violoncel“ şi „tăierea porcului“, între tragism şi umor) l-a dat „faptul divers“ apărut în ziare acum câţiva ani, despre nişte localnici care au refuzat să cumpere pâine făcută de „negri“ şi au refuzat să-i accepte în comunitatea lor... „A-i accepta sau a nu-i accepta“ e chiar tema celei mai provocatoare secvenţe din film – adunarea obştii, un vacarm multilingvistic în care prin aer zboară felurite puncte de vedere, de la ong-istul francez venit aici să ne facă recensământul urşilor până la doctorul care avertizează că „răspunsul imunitar e diferit“ la diferitele rase... Şi cum se ştie că specificul naţional e cea mai bună cale spre universal, s-ar putea ca acest film să fie foarte bine înţeles oriunde pe glob. Pentru că oriunde există, întotdeauna, un CELĂLALT...

Dacă aş fi producător (dar nu sunt!), l-aş obliga pe Mungiu să vină mai aproape de centru şi să facă o comedie politică la vârf... Mai ales că încă nu avem aşa ceva. Ar fi momentul.

„RMN“-ul îl arată pregătit!