CANNES 2022. Corespondenţă specială de la Eugenia Vodă. „Nevasta lui Ceaikovski“: nepotrivire de sex

CANNES 2022. Corespondenţă specială de la Eugenia Vodă. „Nevasta lui Ceaikovski“: nepotrivire de sex

Alena Mihailova şi Odin Biron, într-o secvenţă din film

Filmul începe bine: Ceaikovski sare de pe catafalc, „învie de nervi“, când îşi vede propria nevastă apărând la funeralii, echipată cu o coroană pe care scrie: „De la soţia care l-a idolatrizat“! „Cine a invitat-o?“, „Ce cauţi aici?“, „Te urăsc!“... Urmează flashback!

Ştiri pe aceeaşi temă

Cale de două ore şi jumătate, regizorul, celebrul rus disident Kirill Serebrennikov (52 de ani, cinci filme la activ), construieşte un portret şi propune, în termeni proprii, rezolvarea unei ecuaţii.
 
O ecuaţie pe care niciun biograf nu a reuşit să o rezolve până la capăt, până în prezent. O tânără femeie se îndrăgosteşte de un bărbat cu opt ani mai în vârstă decât ea, despre care nu ştia mai nimic; el e compozitor şi profesor la Conservator, ea doar cochetează cu muzica. Ea nu ştie nici că el e un geniu, nici că lui nu-i plac femeile, deşi el îi spune explicit: „N-am iubit nicio femeie în viaţa mea şi nici nu mă simt capabil!“... După care ambii fac „greşeala vieţii lor“: o căsătorie bazată pe o (ne)înţelegere; el crede că e posibil un „mariaj blanc“, ca o relaţie frate-soră; ea crede că, iubindu-l, va putea obţine orice. Totul se petrece în Rusia secolului 19, în care, citim pe ecran (deşi nu era nevoie), femeia era, juridic vorbind, o simplă anexă în actele bărbatului. Totul merge rapid din rău în mai rău: el are nevoie de aer şi de spaţiu mental ca să poate compune. Ea devine „femeia care se agaţă“, sufocantă în pasiunea dezlănţuită asupra unui bloc de gheaţă. Gura lumii cleveteşte: „Te-a folosit ca paravan ca să-şi ascundă viciile“, pentru că toată lumea – în afară de soţia exaltată – ştia că lui „îi plăceau băieţii tineri“. Drept care Ceaikovski îşi ia geamantanul şi pleacă, cere divorţul şi nu mai vrea să o vadă niciodată pe Antonina Miliukova (cale de 16 ani, până în 1893, când el va muri de holeră, la 53 de ani). Nebunia începe în clipa în care ea, cu o vocaţie autodistructivă hipnotică, refuză să accepte divorţul, continuă să vadă în el pe „Piotr al meu“, deşi i se explică, în varii feluri, că „un geniu nu aparţine nimănui, aparţine omenirii“...
 
Ceaikovski (jucat de actorul american Odin Biron, aflat la vârsta la care s-a însurat Ceaikovski, 37 de ani) este, în film, un personaj cvasi-absent, şi nu el îl interesează pe regizor! Regizorul se focusează pe misterul unui suflet feminin care se ruinează treptat, erodat de o unică idee fixă: „Piotr“! Cu o pensie minoră, oferită cu chiu, cu vai de soţul „din acte“, ea alunecă pe toboganul mizeriei, trăieşte cu un bărbat pe care, la rândul ei, îl distruge, naşte trei copii pe care îi dă la orfelinat, unde vor muri – timp în care toată existenţa ei e structurată, obsesiv, pe „atracţia fatală“ pentru marele absent, Ceaikovski. Care, în tot timpul ăsta, în off-ul poveştii, compune acele opere geniale... Când un incendiu arde clădirea în care locuia, iar ea e evacuată pe o frânghie, realizează că şi-a uitat înăuntru verigheta şi începe să urle:
 
„Verigheta! Verigheta!“, gata să se întoarcă şi să se arunce în foc pentru ea...
 
Interesant este că Antonina i-a supravieţuit lui Ceaikovski 24 de ani, şi a murit în 1917, într-un spital psihiatric... A murit şi a intrat în istorie ca „doamna Ceaikovski“, supravieţuitoarea unei „iubiri eroice“, vorba cântecului. Prima ei vină a fost că nu era bărbat. Dar, audiatur et altera pars, e uşor de imaginat ce pacoste a fost, pentru bietul Ceaikovski, această tinichea de coadă, această creatură kitsch, care l-a urmărit cu naivitatea ei isterică şi cu tenacitatea ei vulgară – până la catafalc!
 
După cum cred că s-a înţeles, povestea în sine era extrem de ofertantă! Şi aşteptam marea cu sarea de la Serebrennikov, mai ales că la ediţia din 2018, de la Cannes, filmul lui, „Leto“, a fost şi preferatul meu, multă lume a perceput atunci ca pe o nedreptate faptul că nu a intrat în palmares. Dar acel film în alb-negru despre rock ca libertate în Leningradul anilor ’80 palpita de originalitate şi de adevăr. Pe când „Nevasta lui Ceaikovski“ e un film greoi şi întunecat, fără o invenţie regizorală autentică. Selecţionerii l-au prezentat drept „un film istoric“. Ca film istoric, e prea aproximativ şi se simte nonstop mucavaua... Ca film biografic, are prea multe licenţe. Ca film liber, despre o iubire obsesivă, cu sens unic – seamănă cu un „mausoleu al groazei“! 

Regizorul a imaginat şi scene apăsat teatrale, de pildă la un moment dat apar câţiva „stripperi“ la costum, care se dezbracă în pielea goală, ca eroina să îi pipăie şi să aleagă etc. etc., secvenţe care pe o scenă ar fi arătat poate altfel, dar care în cinema par foarte artificiale. Un singur lucru din film stă în picioare cu brio şi ar merita să aibă acces la palmares (deşi mă îndoiesc, mai ales după conferinţa de presă, relativ sărăcăcioasă, la care au fost întrebări foarte precis ţintite, despre posibile, nebuloase finanţări din partea a doi „oligarhi“ apropiaţi regizorului, care a negat totul), e vorba despre premiul de interpretare feminină; Alena Mihailova, actriţa care o joacă pe Antonina, face o creaţie extraordinară în acest personaj imposibil... Aici a contat enorm că Serebrennikov e înainte de orice un mare regizor de teatru... Ca o curiozitate, un lucru care se întâmplă rar în cinema şi care i-a fost de un enorm ajutor actriţei: totul a fost filmat în ordine strict cronologică! Blestemată cronologie...
  
Kirill Serebrennikov, între Alena Mihailova şi Odin Biron

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările