CANNES 2022. Corespondenţă de la Eugenia Vodă: Rămâne un mister

CANNES 2022. Corespondenţă de la Eugenia Vodă: Rămâne un mister

Cosmina Stratan a jucat alături de Marion Cotillard în filmul „Frate şi soră“ (foto stânga) | Skolimowski şi măgăruşul din filmul său - prezenţi la Cannes doar într-o poză (foto dreapta)

La ora acestor rânduri (mâncătoare de somn!), Cannes-ul mai are încă multe filme de lansat pe orbită, până la Palmaresul de sâmbătă seara. N-am văzut nici filmul românesc de debut din Un certain regard, „Metronom“, de Alexandru Belc (41 de ani), producţie franco-română.

Ştiri pe aceeaşi temă

Îmi amintesc că tot aici a avut premiera filmului de debut Bogdan Mirică, cu „Câini“, în 2016, cum trece timpul... Ediţiile Cannes-ului, în timp, se contopesc într-un TOT, iar imaginea cea mai adevărată ar fi a unor mulţimi de iubitori de cinema, avansând în întuneric ca nişte mineri în căutarea filonului aurifer... O englezoaică veterană a Cannes-ului mi-a spus că a făcut o socoteală după zeci de ediţii pe care „le-a acoperit“ – şi a rezultat că şi-a petrecut, în total, un an de viaţă în întuneric, la proiecţii! Un an de viaţă!

Cam la fel trebuie să trăiască şi selecţionerii, care, se insistă în fiecare an pe această idee, „văd peste 2.000 (două mii) de filme“ până să ajungă la cele alese pentru competiţie. Tocmai de aceea rămâne un mister selecţia unor filme care nu au absolut nimic performant, şi pe care, privindu-le, refuzi să crezi că nu s-ar fi găsit ceva mai bun printre celelalte două mii respinse!

De pildă, filmul francezului Arnaud Desplechin, „Frate şi soră“: o cronică de familie, sub semnul iubire-ură: fratele e un incomod scriitor de succes, sora e o actriţă de teatru narcisistă şi egoistă, două săbii care nu mai încap în aceeaşi teacă. Filmul conţine câteva secvenţe briliante în sine, ca nişte scurtmetraje cu cap şi coadă, care la rigoare ar putea fi văzute şi înţelese separat de restul – dar în ansamblu avem de-a face cu o „paleaşcă“ stufoasă, care reuşeşte să nu emoţioneze şi să nu spună nimic! La un moment dat, actriţa (pe care o joacă, deosebit de prost, Marion Cotillard) e aşteptată la ieşirea din teatru de o tânără fană, care o idolatrizează şi cu care urmează să mai aibă una-două secvenţe de conversaţie-confesiune. Pentru un spectator român (pentru mine cel puţin!), e iritant să afle că fana e o româncă nemâncată de două zile, care stă la un fel de „azil“ şi care are o familie numeroasă de amărăşteni rămaşi în România! Sincer, a devenit un şablon! M-am săturat până peste cap de imaginea mizerabilistă a personajului „român“, pe care l-am văzut deja în prea multe filme! Aş vrea să văd şi un film franţuzesc în care „românul“ să fie un personaj care „complexează“: să fie frumos-bogat-intelectual-plin de succes sau cel puţin, dacă e posibil, să nu fie leşinat de foame! Bine, scenariul lui Desplechin rezolvă rapid problema foamei, pentru că actriţa lui Marion Cotillard fuge noaptea singură pe străzi pustii de periferie la un supermarket, ca să-i cumpere fanei ceva de mâncare! După ce a rezolvat-o pe româncă, într-un final aiuritor, o vedem pe divă undeva în Africa, pentru că, se ştie, şi acolo e mult de lucru!... Din punct de vedere strict estetic, personajul româncei, deşi e jucat de o actriţă talentată, Cosmina Stratan (premiată acum câţiva ani la Cannes, împreună cu Cristina Flutur, pentru interpretarea din „După dealuri“), e şarjat, îşi joacă exaltarea prea „sus“ – dar desigur că vinovat pentru un asemenea diez e întotdeauna regizorul.

Rămâne un mister pentru mine dacă „EO“, filmul lui Jerzy Skolimowski, ar fi fost selectat în competiţie dacă selecţia s-ar fi făcut „în orb“, adică fără generice, fără să se ştie cine e autorul. Mai mult ca sigur că nu. Totuşi, e înduioşător cum maestrul polonez de peste 80 de ani reuşeşte să facă un fim ambiţios şi complicat, o simfonie cu multe efecte vizuale, sonore, muzicale, prin mai multe medii, pe urmele unui măgăruş năpăstuit de lumea stupidă şi crudă a oamenilor, un periplu sinuos, de la un circ până la un abator... E un film special, pe care, odată ce l-ai văzut, nu-l uiţi, dar e un film greu de imaginat într-o sală de cinema obişnuită, din afara Cannes-ului...

În schimb, tot la peste 80 de ani, Marco Bellochio a reuşit o serie scurtă (cinci episoade), un viitor mare succes de public, în buna tradiţie a filmului politic italian („Esterno Notte“, despre răpirea şi asasinarea lui Aldo Moro, în ’78, de către Brigăzile Roşii, un capitol de istorie rămas cu zonele lui de mister neelucidat)... Să sperăm că, pe lângă atâtea prostii pe care le difuzează generos televiziunile noastre, se va găsi un loc şi pentru acest serial excepţional – în care unele voci au văzut „lucrul cel mai bun de la Cannes 2022“, chiar dacă într-o secţiune paralelă competiţiei, Cannes Premiere.

În secţiunea Cannes Classics, un moment de graţie a fost omagierea lui Gerard Philipe, de la naşterea căruia (chiar la Cannes) se împlinesc, în decembrie, 100 de ani! Un actor care, înainte de a muri de o boală incurabilă şi galopantă, cu câteva zile înainte de a împlini 37 de ani, a adus în cinema-ul lumii un amalgam de inteligenţă, entuziasm, frumuseţe romantică, de la „Fanfan la Tulipe“ la „Mănăstirea din Parma“, dar şi atâtea altele, plus o foarte bogată carieră teatrală! Emblema unei generaţii, un star avant la lettre, care (aflăm din documentarul „Ultima iarnă a Cidului“, de Patrick Jeudy) a fost şi ceea ce se cheamă „un actor moral“, şi un om cu suflet... Descoperi, în biografia lui Gerard Philipe, situaţii paradoxale: de pildă, tatăl lui, avocat bogat, a fost „colaboraţionist“ şi condamnat la moarte, după război, dar în absenţă, pentru că se refugiase în Spania – iar Gerard Philipe (care luptase pentru eliberarea Parisului!) îi trimitea bani şi îşi vizita tatăl des! Tot el, care era înscris în Partidul Comunist Francez şi care a fost primit ca un şef de stat de Fidel Castro – a fost cel care a protestat la invazia tancurilor ruseşti în Budapesta, în ’56...

Pe scena de la Cannes a urcat o doamnă în vârstă, Anne-Marie, fiica lui Gerard Philipe... Când lumina s-a stins, îl vedem pe Gerard Philipe zbenguind-se în mare, în braţe cu fetiţa de 3 ani... Este însăşi imaginea Timpului, care înghite totul.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările