Cannes 2015. Corespondenţă Eugenia Vodă despre Woody Allen. Cineastul american: „Dacă aş fi în stare să ucid, aş fi ultimul om în viaţă!“

Cannes 2015. Corespondenţă Eugenia Vodă despre Woody Allen. Cineastul american: „Dacă aş fi în stare să ucid, aş fi ultimul om în viaţă!“

Woody Allen, pe covorul rosu, alaturi de vedetele feminine din filmul The Irrational Man

Cineastul american Woody Allen, în vârstă de 79 de ani, a susţinut o conferinţă de presă la Cannes, pentru a prezenta cel mai recent lungmetraj al său, intitulat „The Irrational Man“/. „Omul iraţional“. Regizorul a făcut declaraţii nonconformiste.

Ştiri pe aceeaşi temă

Text de Eugenia Voda


M-a impresionat o secvenţă dintr-un interviu recent cu Jane Campion, într-un documentar văzut acum la Cannes: marea regizoare, cu un aer straniu, în faţa căsuţei ei, undeva în Noua Zeelandă profundă, în mijlocul unei naturi cum numai acolo poţi vedea, amintindu-şi de Cannes-ul din 1993, când a luat Palme d’or, cu „Pianul“... Am fost, atunci, la conferinţa ei de presă, o întâlnire memorabilă cu o regizoare încă necelebră, jovială, inteligentă, debordând de vitalitate şi, în plus, lucru destul de neobişnuit în context, într-un stadiu avansat de sarcină! Lady Jane urma să nască în curând! A fost ediţia la care a triumfat, a fost prima (şi deocamdată ultima) femeie care a câştigat Palme d’or.

Acum, după 22 de ani, ca un exemplu aproape pedagogic al modului în care viaţa cu o mână dă, iar cu altă mână ia,  Jane Campion povesteşte cum toată acea alergătură planetară pentru lansarea filmului a solicitat-o fizic imens, drept care, la întoarcerea acasă de la festival, nu peste multă vreme a născut un copil, care avea să trăiască doar 10 zile... Jane Campion a alunecat atunci într-o depresie cumplită şi, spune acum, privind în urmă, „singurul lucru care m-a ajutat să supravieţuiesc a fost să fac cinema“. Iar să se mai bucure că a luat acel Palme d’or - aflăm că a reuşit abia după zece ani.


Ideea supravieţuirii prin cinema revine şi în declaraţiile celui mai harnic azi-mâine octogenar (în decembrie anul ăsta), Woody Allen, depresiv la modul cioranian, reuşind să menţină ritmul de un film pe an. Ce-l mână pe el în luptă? „Ce mă motivează e dorinţa, niciodată astâmpărată, de a face un film mare. Urmăresc ideea asta de când mă ştiu!“...

Ultimul Woody, „Omul iraţional“, fără a fi acel visat „film mare“, are pecetea inconfundabilă a maestrului. Joaquin Phoenix face un rol splendid, un intelectual pe muchie de cuţit între bravadă şi fanfaronadă, un profesor de filosofie depresiv cu umor, de la o mică universitate americană, pe care nici Kant, nici Kierkegaard, nici Heidegger, nici alcoolul, nici amorul nu-l ajută să iasă din depresie şi să-l învioreze existenţial... În schimb, o crimă gratuită, la graniţa umorului cinic cu nebunia pură, îi va readuce în vene bucuria de a trăi...

Woody Allen se joacă cu spectatorul şi cu propria frică de moarte:

„Dacă aş fi în stare să ucid, aş fi ultimul om în viaţă pe planeta asta! Viaţa e capricioasă şi imprevizibilă, totul e să fii la locul nepotrivit în momentul nepotrivit! Ne naştem şi murim, asta-i tot. Pe fundal se profilează mereu moartea, „ca sunetul îndepărtat al unui tunet în timpul unui picnic“ (citează cineastul din W.H. Auden, deşi s-ar putea spune că ceea ce-l sperie e mai degrabă timpul care înghite totul, shakespearian, „cu nepăsarea hoţului grăbit ce-şi strânge prada fără să se uite“...)

Deocamdată mai sunt de văzut 11 filme în competiţie. Ediţia se conturează ca una de nivel mediu, fără salturi spectaculoase, înspre culmi sau înspre dezastre. Cuvântul de ordine al selecţionerilor pare să fi fost: „Fără gafe! Prudenţă maximă!“. Şi totuşi, sala de presă a huiduit la filmul unui fost laureat cu Palme d’or, americanul Gus Van Sant, sau la filmul francez, al unei multipremiate regizoare-actriţe - Maiwen... Cannes-ul e o vitrină incomparabilă de lansare a unui film, dar şi un test necruţător! Multe filme sunt extrem de elaborate regizoral, bine scrise, bine jucate, filmate şi montate extraordinar, şi totuşi, inexplicabil, nu reuşesc să emoţioneze cu adevărat, sunt ca un experiment reuşit de laborator! Exemplul cel mai elocvent e filmul norvegianului Joachim Trier, din competiţie, „Mai tare ca bombele“: „mai tare ca bombele“ e tot... depresia, care o împinge la sinucidere pe o celebră fotografă „de front“ din Orient, jucată – nerăscolitor – de Isabelle Huppert. Hotărât lucru, cinema-ul e o treabă grea! ;

Sala de presă a huiduit la filmul unui fost laureat cu Palme d’or, americanul Gus Van Sant.
Viaţa e capricioasă şi imprevizibilă, totul e să fii la locul nepotrivit în momentul nepotrivit! Ne naştem şi murim, asta-i tot. Pe fundal se profilează mereu moartea.
 

citeste totul despre: