Cannes 2013. Ziua Palmei şi a palmelor
0
Toate pronostcurile de Palme d’Or se îndreptau spre „Viaţa Adelei, capitolele 1&2 ”, dar nimeni nu se aştepta ca, în mod excepţional, să fie 3 premianţi:
regizorul de origine tunisiană, Abdellatif Kechiche, care a pomenit în discursul lui şi de Primăvara arabă a dezgheţului şi a libertăţii de expresie şi fireşte de amor, într-un film despre o elevă de liceu şi o studentă la Belle-Arte, care după cum sună rezumatul oficial o ajută pe Adèle să se descopere ca femeie.
Într-o atmosferă de pro şi contra recentei legi promulgate deja a căsătoriilor cuplurilor de acelaşi sex, şi a unei manifestaţii de amploare tradiţionalistă, la Paris, Cannes-ul dovedeşte, prin alegerea sa, un gest de mare curaj. Ce-i drept că pelicula de 3 ore este impecabil dozată şi radiografiază atent fiecare detaliu, sentimental şi nu numai, dar nu era singura la fel de merituoasă.
Aici intra şi cea a fraţilor Coen, care deja plecaseră acasă, şi-au lăsat unul dintre producători şi actorul principal, care ne-au asigurat că mâţa de care ne-am ataşat cu toţii e bine, sănătoasă (la confrerinţa de presă au mărturisit că au folosit vreo 6 feline. Ca la sugari, unde se recurge de obicei la gemeni!). Tot aici se situează şi „Behind the candelabra”, ceea ce îl va face, pe bună dreptate, pe regizorul Steven Soderbergh să renunţe la meserie, iar Michael Douglas să rămână cu un gust amar, despre Croazeta, unde tatăl lui şi-a întâlnit iubirea vieţii sale. Şi ca să fie totul complet, pelicula nici nu iese pe marile ecrane în SUA.
Speranţa noastră e la coproducătorul HBO. Bruce Dern, septuagenarul a luat trofeul de interpretare, dar nu s-a bucurat de moment, că deja se întorsese în America. E foarte convingător şi plin de umor într-un vulcan de replici strălucite, care n-au lipsit din multe selecţionate. Poate ar trebui separat un premiu pentru dialoguri. Chinezul care l-a luat pentru un scenariu cam confuz, care începe strălucit, cu corupţie rezolvată „după faptă şi răsplată”, dar oboseşte după vreo oră, în care îi găseşte un rol, cu orice preţ, nevestei „A touch of sin” / „Un păcat cât de mic” (bine zis!) a fost mirat şi euforic. Tot în Asia a mers şi Premiul juriului, în Japonia cu „Aşa tată, aşa fiu” despre schimbarea unor băieţei la naştere, şi cum se va face trecerea în normalitate, înduioşător, dar destul de banal.
Sufletul de E.T. al lui Spielberg a vibrat. Bérenice Béjo, franco-argentinianca, ia pentru „Trecutul” unui iranian, multi-aclamat pentru mult mai izbutitul „Nader şi Simin: O despărţire”. Revine şi dezvoltă divorţul fără frontiere. Marea surpriză, nejustificată (istoria se repetă), regizorul mexican Amat Escalante, cu iadul drogurilor şi brutelor torţionare „Heli” (format la şcoala lui Carlos Reygadas, care a luat acelaşi trofeu în ediţia 65, deşi cel mai bun film al lui a fost cel răsplătit la „Anonimul”: „Lumină tăcută”).
Maestra de ceremonii Audrey Tautou n-a mai avut aceeaşi strălucire nici în vorbe, nici ca prezenţă (era îmbrăcată într-o rochie oarecare, roşie cu roz?!). Doar că a precizat că juriul a decis în infinita sa subiectivitate! Şi aşa a fost. Polanski a rămas pe dinafară, ca şi excelentul anti-saga – Amurg cum s-a autointitulat Jim Jarmusch (l-au blestemat vampirii, cei ce aveau o poliţă mai veche de plătit şi polonezului pentru Balul lui...) Şi „Castelul în Italia” merita recunoscut, pentru sensibilitatea lui ca şi originalul „Jimmy P.” Ori „Tânăra şi frumoasa” lui Ozon, care a avut ghinionul unei concurenţe locale acerbe.
Rămâne plăcerea de a fi văzut câteva filme de mare intensitate. Nu ştiu dacă urarea lui Kim Novak va fi valabilă şi lumea îşi va aminti ca de „Vertigo” peste decenii de „Viaţa Adelei” sau după titlul englezesc „Albastru e culoarea cea mai caldă”. Poate, mai curând, de cele ignorate, aşa cum a fost şi soarta iniţială a uneia dintre capodoperele Hitchcock-iene.
Se încarcă comentariile...
