Aşa încât nici mai mult nici mai puţin decât primul concertmaestru al Filarmonicii din Berlin, Noah Bendix-Balgley, a condus o formaţie compusă din violistul Elias Goldstein, câştigător al Concursului internaţional Primrose, violoncelistul Stephan Koncz, membru al aceleiaşi Filarmonici şi al Orchestrei de Cameră a Festivalului de la Verbier şi pianista Angela Drăghicescu, de la Seattle Chamber Music Festival. Un program compus din Cvartetul cu pian nr. 1 în sol minor K. 478 de Mozart şi Trio-ul cu pian în sol minor de Enescu a încântat publicul prin calitatea sonoră individuală a instrumentiştilor, simbioza între vocile lor, dăruirea întru muzică. Nu a lipsit bis-ul prin care cei de pe podium au omagiat apropierea ideatică a tânărului Enescu (autor la 16 ani al Trio-ului) de Johannes Brahms. Aşadar, s-a cântat un Rondo brahmsian, făcând absenţii din sală să regrete o dată în plus.

Eclectism şi melancolie cu Sonya Yoncheva

Foarte lansată pe eşichierul liric mondial de la câştigarea Marelui Premiu feminin al Concursului Operalia-Plácido Domingo din 2010, competiţie la care pentru vocile masculine Premiul I a revenit tenorului Ştefan Pop, Sonya Yoncheva nu s-a complicat în derularea carierei şi a abordat, începând de la acea vârstă, 29 de ani, o serie întreagă de roluri mai mult sau mai puţin potrivite vocalităţii de moment, al progresiei pe care orice artist pornind din start cu un glas liric îl face către repertoriul spinto sau chiar de coloratură dramatică. Soprana născută la Plovdiv a parcurs şi parcurge cu ambiţie acest drum, poate uitând de prudenţa care trebuie să o guverneze.

În sala Ateneului, Sonya Yoncheva a fermecat de la primul sunet. Vocea are o culoare rotundă fabuloasă prin consistenţă, armonice bogate şi strălucire. Reprezintă din start, este limpede, cheia atractivităţii, a prezumţiei de succes. Programul bucureştean, intitulat „Ad una stella”, după titlul unei melodii verdiene, de un eclectism neaşteptat şi surprinzător, a mers pe piese vocale de lirică franceză, chanson-uri, a survolat ceva canţonete şi a încheiat cu scurte incursiuni în cântările pucciniene şi verdiene, inspiratoare şi inspirate de marea literatură de operă a celor doi mari italieni. Din punct de vedere vocal, un program uşor, folosind în principal registrul median al glasului, cu doar câteva acute, dar intenţia a fost de a revela alte calităţi ale artistei, legate de nuanţări şi rafinamente. Într-adevăr emoţionalitatea s-a simţit prezentă, a picurat tente triste şi melancolice în derularea frazelor de Duparc, Pauline Viardot, Chausson, ale unui Donizetti în limba franceză cu patină italiană. Populara „Les filles de Cadix” de Delibes a adus accente nostalgice şi o acută scurtă (Si natural). O evitare de notă înaltă s-a constatat şi în tradiţionala canţonetă „Ideale” de Tosti, o pagină încheiată glorios îndeosebi de tenori. Piesele vocale de Puccini şi Verdi au venit cu alte genuri de construcţii de fraze muzicale, mai ample, mai pasionale şi soprana a dovedit că le stăpâneşte, ceea ce era de aşteptat.

Publicului care se foia nemulţumit că nu se cântă operă, Yoncheva i-a oferit trei bis-uri, „Donde lieta uscì” („Boema” pucciniană, o versiune fără mult fior), Habanera din „Carmen” de Bizet, într-o lectură destul de „liberă” muzical şi neriguroasă, precum şi „Adieu notre petite table” („Manon” de Massenet), plină de mlădieri duioase.

La pasiv pot înscrie câteva neajunsuri, spre pildă o pronunţie  puţin inteligibilă în limba franceză, câteva note mai înalte emise „în spate”, un oarece vibrato care se insinuează în aceeaşi porţiune de registru, iată, şi la un Do natural acut (singurul, în „L'esule” de Verdi) care îi consumă respiraţia la revenire, apoi încercări de colorizări excesive care schimbă chiar sensul cuvintelor. Un singur exemplu. Plutitoarea arie „Adieu notre petite table” s-a încheiat cu un sensibil „Adieu” pronunţat „Odieux”!

A acompaniat Malcolm Martineau, însoţitor de star-uri în multe recitaluri pe podiumurile de concert şi în studiourile de înregistrări

Am fost foarte surprins de ce Sonya Yoncheva nu a cântat şi lieduri enesciene pe versuri de Clément Marot sau Fernand Gregh sau Sully Prudhomme sau Jules Lemaître sau chiar Carmen Sylva. A auzit oare de ele? I se puteau solicita de direcţiunea artistică a festivalului. N-a fost să fie. Dar... am ascultat-o live fără microfoane pe vedeta actuală Sonya Yonceva. Ceea ce nu e puţin lucru. Să ştim, să cunoaştem, să nu ne luăm numai după reclame sau „conserve” cum numea un regretat mare meloman înregistrările.

Academia de muzică barocă Le Jardin des Voix

Este o instituţie destinată instruirii tinerilor cântăreţi, ce funcţionează alături de renumitul ansamblu Les Arts Florissants şi de nu mai puţin faimosul lui dirijor William Christie. Asemenea organisme se găsesc pe lângă toate marile teatre de operă sau festivaluri importante din lume, ca studiouri de operă. De exemplu Festivalul Rossini de la Pesaro prezintă în fiecare an acelaşi opus, opera „Călătorie la Reims” în distribuţii diferite, provenind de la Academia locală de Studii rossiniene. Acum vreo 10 ani, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti a produs un excelent  spectacol studenţesc cu „Alcina” de Haendel. Cântaseră atunci viitoare vedete, ce aveau să confirme. Am propus ca spectacolul să se reia în fiecare an, cu alţi interpreţi, după modelul de la Pesaro. Pentru formarea tinerilor. Nu s-a făcut nimic.

Mă gândesc acum încăodată şi re-notez că Studioul Experimental în Artele Spectacolului Muzical Ludovic Spiess asociat Operei Naţionale Bucureşti ar putea proceda în acelaşi mod. Poate, în condiţiile noii conduceri administrative şi artistice.

În Festivalul Enescu 2021, Les Arts Florissants (24 de instrumentişti) a prezentat sub bagheta lui William Christie opera „Partenope” HWV 27, 3 acte, cu premieră absolută în 1730 la Londra. O producţie asigurată la Ateneu de Sophie Daneman, regizor, Jean-Luc Taillefert, scenograf şi desenator al costumelor, Rita De Letteriis, consilier lingvistic (ce funcţie importantă!) şi Christophe Garcia, coregraf. Conducerea muzicală a Academiei s-a împărţit între William Christie şi Paul Agnew, soliştii fiind membri ai Academiei pentru tineri cântăreţi de muzică barocă Le Jardin des Voix – Ediţia a X-a, un minunat buchet de vocalişti selectaţi, formaţi şi specializaţi într-o stilistică pretenţioasă.

Parcurgând fişa tehnică am constatat cu bucurie că e vorba de o montare semi-scenică, ceea ce venea bine după concerte operatice private de asemenea opţiuni. Deşi simplistă, cu ceva simboluri, dar cu  multă mişcare şi atitudine, mizanscena a servit integrării în public a discursului muzical-dramatic.

Desigur, numitorul comun al tuturor soliştilor – tineri sub 30 de ani - a fost mobilitatea vocii, preluarea virtuoză a desenelor melodice, executarea ornamentaţiilor în condiţii cât mai expresive. Ţesăturile scriiturilor erau eminamente central-grave, cu puţine note înalte, ariile erau pigmentate de multe recitative ale căror rostiri aveau specificităţile lor. Pregătirea junilor a fost exemplară. Să-i numesc, alături de câteva remarci de pe parcursul tălmăcirilor.

În rolul titular a fost delicata soprană Ana Vieira Leite, stăpâna unor agilităţi lejere, perlate, capabilă de cânt dolce şi emiterea de rafinate sunete eterice (ariile 19b şi 38b), iar în cel al lui Arsace, excelentul contratenor Hugh Cutting, cu voce colorată prin armonice ca de violă, artizan de nuanţe în plină frazare cantabilă (aria 12b), al unor preluări violente (dificila 40b, aria di tempesta) şi lamento-uri emoţionante (ariile 45b, 48b).

În rolul Armindo, contratenorul Alberto Miguélez Rouco şi-a început prestaţia cu sunete grave prudente, domoale şi a sedus prin declaraţia de dragoste expusă cu expresivitate (aria 37b), în timp ce tenorul lejer Jacob Lawrence (Emilio) a cântat cu timbru plăcut, uşurinţă şi chiar incursiuni înalte. Pasaje interminabile de coloratură au fost susţinute de o respiraţie infinită în aria 44b, dinspre finalul operei.

Mezzosoprana Helen Charlston (Rosmira / Eurimene) m-a surprins plăcut prin agilităţi pe sunete grave în emisie „di petto”, o raritate şi o demonstraţie de temeinice preparative tehnice. Nu a rămas datoare nici cu una dintre puţinele acute. Toate în aria 21b. Ca expresie, a impresionat naraţiunea tristă din aria 42d. Bine s-a armonizat glasul artistei cu cel al lui Hugh Canning în duetul nr. 33b.

O voce gravă masculină se formează în timp şi baritonul Matthieu Walendzik va cânta mai pregnant.

Perspective bune li se înfăţişează celor pe care i-am văzut şi ascultat.

Rămâne „Regele”. Marele şef de orchestră William Christie care a dat strălucire unei partituri, aici aparţinătoare barocului târziu. A fost o lectură scânteietoare, plină de dinamică şi umor. Ne-o vom aminti cu toţii.