Camerale şi voci în festival (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Joyce DiDonato. Foto Andrei Gîndac
Joyce DiDonato. Foto Andrei Gîndac

Joyce DiDonato, diva muzicii baroce. A intrat în scenă plutind, distinsă, delicată, într-o rochie corail. (Avea s-o schimbe în partea secundă cu una de un auriu strălucitor, şi ea subliniindu-i silueta impecabilă.) Mi-a evocat apariţia pe scena Ateneului a legendarei Elisabeth Schwarzkopf acum multe zeci de ani, în văluri, parcă planând. Aceeaşi eleganţă, aceeaşi nobleţe, acelaşi farmec.

S-o vezi pe Joyce pe podiumul de concert este o bucurie, o fascinaţie, să-i urmăreşti mersul princiar ca pe un catwalk şi privirile blânde aruncate spectatorilor, acompaniatorilor, gesturile chiar cochete ce fac să pară că muzica îi izvorăşte din fiinţă şi trup, în definitiv, să-i asculţi cântul fermecat... Iată desfătările unei după-amiezi de excepţie în festivalul enescian.

A fost însoţită de formaţia Il Pomo d'Oro cu 19 instrumentişti la coarde, plus fagot, oboi, dar şi flaut traverso, teorbă, clavecin ce au restituit atmosfera de epocă, într-un program împărţit în două, Gli antichi (Rossi, Monterverdi, Cesti, Dowland etc) şi I moderni (Hasse, Haendel, Rameau), dorindu-se formalizarea stilistic-istorică, cu rămânerea în atmosfera de secol XVIII. Dar, de fapt, graţie interpretării mezzosopranei, totul a fost modern. O timbralitate caldă, de puritatea cristalului, rezonanţe preţioase de violă au înveşmântat auditoriul şi au dăruit portativelor de Antonio Cesti, Monteverdi sau John Dowland, frazări fluide, aparté-uri fine, filaje până la pianissime dizolvate în neant. Culoarea de voce se schimbă pe nesimţite de la tente sombrate la nuanţe luminoase şi dacă trecerile între registrul central şi cel grav „de piept” se fac învăluitor, energia şi forţa dau strălucire acutelor devenite ample. Totul sună proaspăt, fără urmă de uzură. La 52 de ani şi jumătate! În mod cert, graţie tehnicii impecabile, pe care acum o împărtăşeşete studenţilor în mult apreciate master-classes.

Mă întorc din digresiune şi gândesc la un cantabile cu picuri pasionali într-un canto spianato di grazia melancolic („Si dolce è il tormento” de Monteverdi) sau la şoaptele expresive din „Come again, sweet love” de Dowland.

După pauză, Johann Adolphe Hasse („Marc'Antonio e Cleopatra”) i-a oferit oportunitatea revelării unor surprinzătoare potenţe dramatice, cu atacuri de forţă, ce o fac să trepideze. Uit o acută „aruncată” nefocusat şi mă extaziez în faţa contrastelor şi a sunetelor non-vibrato prin care exprimă durerea interioară a cunoscutei arii a Cleopatrei „Piangerò la sorte mia” din „Giulio Cesare in Egitto”, un Haendel care a fost favorizat de divă prin multe bijuterii interpretate, inclusiv la solicitarea unui public în delir. Vocalizele într-un canto fiorito diafan, întrepătrunse cu explozii de jerbe strălucitoare, atacate şi accentuate plenar au dus recitalul la superlativ.

Vedeţi, dumneavoastră, sunt multe cântăreţe care abordează un asemenea repertoriu cu voci filiforme, sterile, „de buzunar”, deşi preparativele tehnice şi integrarea stilistică sunt potrivite şi fără reproş. Numai că Joyce DiDonato deţine toate acestea de la altitudinea unul glas de operă, pe care şi-l modelează în infinite faţete.

A fost prea lungă şi amănunţită relatarea mea? A fost prea scurt recitalul lui Joyce DiDonato, diva! O aşteptăm în 2023, dar şi până atunci. De ce nu?

Orchestra de Cameră Mahler

         La Ateneu, avându-l pe Matthew Truscott concertmaestru şi lider, a ales un program eclectic, cu Haydn, Janáček, Stravinski şi Şostakovici pe afiş, dar cu un conduct reprezentat de evidenţierea alămurilor în manieră prioritară. Plus, a invitat o pianistă mult adorată de bucureşteni, Yuja Wang.

Mahler

         Spre a te baza pe alămuri în proporţie mare trebuie să ai la dispoziţie o calitate britanică sau cel puţin una apropiată de filarmoniştii berlinezi sau vienezi. Orchestra de Cameră Mahler nu a excelat prin asemenea individualităţi, dar prestaţia lor a crescut, a progresat pe parcursul după-amiezii. În Simfonia nr. 31 în Re major de Haydn, severitatea cornilor s-a făcut simţită încă din prima parte (Allegro), dar infinitesimalele derapaje au surprins în continuarea mişcării, precum şi în Adagio, Menuet-Trio şi Finale-Moderato molto. Instrumentiştii ce şi l-au ales pe Gustav Mahler drept patron spiritual s-au remarcat însă prin articularea solidă în compartimentul de coarde (Allegro) iar individualităţile de primă violină, violoncel, contrabas (Finale-Moderato molto) sau flaut (prima şi ultima parte) sunt de notat.

Au urmat două opusuri cu suflători în prim plan, Capriccio pentru mâna stângă de Janáček şi, după pauză, Octetul pentru suflători de Stravinski. În primul, spectaculoasa Yuja Wang şi-a folosit mâna dreaptă pentru a orienta ansamblul, în timp ce stânga desena vijelios sau liric, cu tehnica-i admirabilă. Cel mai echilibrat moment, cel mai curat din unghiul acurateţii s-a arătat opusul de Stravinski, în care suflătorii şi-au demonstrat măiestria, atenţia şi preciziunea.

Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian şi orchestră op. 102 de Şostakovici a fost un nou prilej pentru demonstraţia de bravură a pianistei, care însă trebuia ghicită printre sonorităţile excesive ale milităroasei orchestre (prima mişcare, Allegro). Au venit însă părţile următoare, legate, în care mai întâi elegia a dominat spaţiile (Andante), iar apoi agilităţi şi avalanşe de forţă s-au îmbinat cu echilibrate sonorităţi orchestrale, finalizate electrizant, strivitor, covârşitor.

O divagaţie mondenă. Nu comentez aici silueta şi eleganţa vestimentară a Yujei Wang (salopetă neagră cu paiete, respectiv rochie galbenă), au sedus de fiecare dată, şi la Sala Palatului, şi la Ateneu, ci doar remarc reverenţa vivacissimă cu care salută publicul la un unghi de aproape 120 de grade faţă de verticala ei perfectă, pe care şi-o menţine şi pe scaunul de pian.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite