Energia, entuziasmul îl definesc şi îl fac să ducă sunetul şi construcţia către o grosime ce surprinde, amintind de o formaţie clar simfonică. Aveam s-o constat la Ateneu în cele două concerte de după-amiază.

         Germanul Christian Tetzlaff a fost solistul primei zile, în Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră op. 61 de Beethoven, lucrare abordată într-o concepţie în care contrastele au dominat conductul melodic. Apreciată, poate, ca timidă în debutul primei mişcări Allegro ma non troppo, vioara a arătat mai târziu (partea secundă Larghetto) că, în fapt, Tetzlaff este un rafinat al sonorităţilor diafane până aproape de inaudibilul extrem, înveşmântate într-un sunet frumos, cald, cu glissando-uri expresive. Echilibrajul între violentările din orchestră şi cele din surprinzătoarea primă cadenţă (o versiune ce-i aparţine artistului) a dat puteri lecturii străbătute de o patimă electrizantă, care s-a încheiat la finalul ultimei părţi, Rondo (Allegro), în chip furtunos.

Christian Tetzlaff şi Joshua Weilerstein

Weilerstein a dorit să-l omagieze pe Enescu prin versiunea în aranjament pentru orchestră de coarde a Octetului în Do major op. 7. Reuşita a fost deplină pe o arhitectură în care dirijorul şi-a pus amprenta de personalitate. Aşa încât s-a arătat agitat şi dinamic în secţiunea de deschidere a cărei menţiune componistică este totuşi Très modéré, foarte tensionat în cea de-a doua (Très fougueux), aducând însă calmul şi valsarea incitantă în ultimele părţi, Lentement şi  Mouvement du valse bien rythmée. Dirijorul-director muzical al formaţiei, cu gestică amplă şi bun coordonator, a redat dimensiunea simfonică dorită, dar gândul mi-a rămas la esenţializarea pe care numai versiunea originală, cu numai opt instrumente, o poate oferi.

A urmat cea de-a doua după-amiază ocupată de artiştii elveţieni, în care şeful de orchestră a indus în tălmăcirea clasicelor simfonii nr. 31 în Re major K 297/300a „Paris” de Mozart şi nr. 82 în Do major Hob. I:82 „Ursul” de Haydn aceleaşi sonorităţi consistente – poate mai mult în prima – către care l-a îndrumat viguroasa-i baghetă şi gestica-i impulsivă. Cu bucurie am regăsit însă în Haydn delicateţe alternantă pasajelor de forţă (Vivace assai), eleganţă descriptivă (Allegretto), gravitate (Menuet-Trio-Menuet), precum şi atmosferă guvernată de diafan (Vivace), contrapusă loviturilor dure ce au dat numele simfoniei.

O bună prestaţie a oferit brazilianul de origine română Cristian Budu în Concertul în la minor pentru pian şi orchestră op.54 de Schumann. Comuniunea dintre baghetă şi instrumentul solist s-a văzut din start prin tăişul acordurilor succesive ce deschid lucrarea. I s-a permis apoi lui Budu să-şi etaleze tuşee diafane, rafinate, nuanţate, într-un cuvânt romantice. S-au adăugat momente elegiace, superb unduitoare, contrapunctate de cadenţa vijelioasă a primei părţi Allegro affettuoso, susţinută admirabil tehnic. Sigur că impetuozitatea l-a făcut să derapeze uşor în finalul turbulent, mai ales că orchestra l-a lăsat câteodată în plan secund. Dar Budu rămâne un artist oricând binevenit pe podiumurile bucureştene de concert.  

Programul a mai cuprins un Canon şi o Fugă de George Benjamin, compozitor britanic născut în 1960, care a ţinut să aranjeze pentru un ansamblu redus ca număr (numai opt instrumente), două secvenţe inspirate din „Arta fugii” de Bach.

Surpriza pentru public a fost bis-ul, o prelucrare parţială a „Ciocârliei” de Grigoraş Dinicu. A primit-o cu entuziasm, aşa încât mă gândesc că ar trebui să i se sugereze lui Weilerstein deschiderea partiturilor rapsodiilor enesciene.

Prin apariţia pe afiş a ansamblului London Mozart Players...

         ... am avut prilejul în numai o săptămână să ascult patru sonorităţi de diferite inspiraţii pentru muzica geniului salzburghez. După Filarmonica Mării Baltice, Orchestre de Chambre de Lausanne şi Filarmonica della Scala, iată că a venit rândul să ne ofere opusuri mozartiene unor instrumentişti care şi-au pus chiar în titulatură numele maestrului.

Sub bagheta lui Nicolae Moldoveanu, energiile au fost domol controlate, fapt demonstrat încă de la prima piesă, Concertul nr. 4 în Mi bemol major pentru corn şi orchestră, interpretat de germanul Felix Klieser, artist afectat de un grav handicap, care îl pune chiar în imposibilitate de a mânui instrumentul. A depăşit incredibilele dificultăţi şi a propus un sunet cald şi ferm ce l-a contrazis din start pe colegul din orchestră. A atins un frumos cantabile în mişcarea a doua (Romance-Andante) şi a demonstrat înzestrări virtuoze în cea de-a treia, Rondo (Allegro vivace). Klieser – un as al unui instrument greu de strunit.

         După pauză, London Mozart Players şi Corul Filarmonicii George Enescu s-au aplecat asupra Marii Mise în do minor K. 427, opus monumental, căruia dirijorul i-a oferit o lectură plină de sacralitate şi expresivitate. Pe lângă „Players”, performer a fost şi corul pregătit de Iosif Ion Prunner, cu realizări notabile în secţiunile „Jesu Christe”, „Cum Sancto Spiritu”, precum şi în cele finale, înălţătoare, „Sanctus-Osanna” şi Benedictus-Osanna”. Păcat că tenorul cu glas pur, membru al corului, ce a deschis părţile „Gloria in excelsis Deo” şi „Cum Sancto Spiritu” a rămas necunoscut.

Emilie Rose Bry, Elena Moşuc, Iosif Ion Prunner, Nicolae Moldoveanu, Ioan Hotea, Adrian Sâmpetrean

Cei patru solişti au alcătuit un cvartet aproape omogen stilistic, cu Elena Moşuc, soprană strălucitoare şi... operatică, Emilie Rose Bry, altistă cu timbru plăcut, alături de tenorul Ioan Hotea şi basul Adrian Sâmpetrean, două glasuri importante, din păcate fără intervenţii majore în partitură.

Ensemble L'Arpeggiata, artă şi rafinament

         Este primul care a readus într-o după-amiază la Ateneu parfumul fostelor seri baroce „de noapte” din festivalul enescian. Condus de Christina Pluhar (solistă şi la teorbă), ansamblul a avut încă 10 componenţi ce au cântat pe instrumente originale, viori, violoncel, chitară baroce, viola da gamba, contrabas, orgă, creând cadrul de sunet tipic cu proprietăţi mirifice în conturarea atmosferei de epocă. A fost o întâlnire minunată desfăşurată sub genericul „Stabat Mater – Caldara & Pergolesi”, cu arii de Antonio Caldara, Georg Friedrich Haendel şi „Stabat Mater” de Giovanni Battista Pergolesi, în care susţinerea solistică a venit din partea unor renumiţi interpreţi, soprana Céline Scheen şi contratenorul Phillippe Jaroussky, vizitatori ai Bucureştilor şi la ediţia 2017 a festivalului.

         A fost un program compus în covârşitoare majoritate din Lamento-uri, în care cei doi şi-au etalat impecabilele preparative stilistice, tehnica de cânt specifică, expresivitatea rafinată, nobleţea de abordare a frazelor muzicale care, chiar dacă nu au prezentat dificultăţi majore, au impresionat prin atmosfera vrăjită iradiată în sală. A fost o seducătoare spiritualizare a sunetelor, în care cei doi, prin sonorităţi emise în tehnică non-vibrato, prin atacuri de rară fineţe, inflexiuni subtile, fiorituri delicate şi mlădieri emoţionante şi-au arătat măiestria.

Între cele două secţiuni dedicate lui Caldara şi Pergolesi, Philippe Jaroussky a cântat cu intenţii vocale de manual „Lascia la spina” (din oratoriul „Il trionfo del Tempo e del Disinganno” de Haendel), în care ascultătorul a recunoscut linia melodică identică a ariei din opera „Almira”, anterioară oratoriului, precum şi a celei ulterioare acestuia, din opera „Rinaldo”, devenită celebră sub numele „Lascia ch'io pianga”, evident, ale aceluiaşi Haendel.

Pentru oratoriul de Pergolesi, vocile s-au împletit în duo-uri prin care au continuat adresările delicate, formulările angelice, flautate, simbioza coloristică emoţionantă.

         O rugă înălţătoare, plină de mângâieri de sunete a străbătut partea finală „Quando corpus” din „Stabat Mater”, încheiată cu un „Amen” în tempo mişcat, plin de speranţă. A fost poate singura secvenţă mai agitată, alături de „Fac ut ardeat”, tot destinată celor doi, dar încărcată de vocalizele sopranei.

În secţiunea de arii, în care încheierile orchestrale au fost prezente peste tot, am apreciat o idee inedită, aceea a retragerii celor doi solişti pe scaune laterale imediat după ce şi-au încheiat cântul, lăsând sonorităţile orchestrale să se desfăşoare liber, în voie, să ne pătrundă în spirit.

         „Artă şi rafinament” a reprezentat motto-ul concertului Caldara-Haendel-Pergolesi.

Lui Johann Sebastian Bach...

         ... i-a fost dedicată o după-amiază specială, cu marele oratoriu „Johannes-Passion” interpretat de formaţii ce şi l-au ales drept patron peste veacuri, Münchener Bach-Chor şi Bach-Orchester (instrumente de epocă şi formaţie redusă), dirijate de Hansjörg Albrecht, clavecinist, autor al conceptului şi al punerii în pagină.

         Grandiosul oratoriu, supus la dese modificări de către compozitor, a fascinat publicul Ateneului Român timp de 130 de minute, ascultând versiunea finală din 1743/1749 în care s-au intercalat titluri din versiunea 1725, a doua.

         Într-o lectură impecabilă din unghi stilistic, cu evidenţierea  culmilor polifonice ale Barocului, dirijorul, ansamblurile, vocaliştii au reuşit performanţa de a conferi puternică dramaturgie opusului, dând discursului muzical o virtute, dacă se poate numi aşa, cvasi-filmică. Corul, extrem nuanţat, a fost comentatorul suprem.

Christian Immler şi Daniel Johannsen

Sextetul de solişti s-a identificat drept compania de lux pentru o  asemenea muzică. Evanghelistul (tenorul Daniel Johannsen), cu o contribuţie masivă în marea masă de recitative, liant al tramei, a cântat cu glas clar, penetrant, bine pozat, capabil de colorizări ale cuvântului, printre care şi-au făcut loc filaje subtile şi a trăit cu intensitate expozeul Patimilor Mântuitorului.

Cu voce profundă, în rolul Iisus, distribuţia l-a avut pe basul Christian Immler.

Michael Volle

Renumitul bas Michael Volle, impunător prin sonoritatea ce merge până în străfunduri abisale, a interpretat ariile cu linie frumoasă de glas, în care şi-au făcut loc şi agilităţile. Cutremurătorul „Es ist vollbracht” („S-a sfârşit”), repetat după altistă, a avut moliciune dureroasă. Impresionant!

Păcat că vocile feminine au fost servite mai puţin în partitură, dar demonstraţia lor valorică n-a lipsit. Cunoscuta soprană Regula Mühlemann a expus de la început (acompaniată de flaut) o voce uşoară, lirică, mobilă, delicată, flexibilă. La fel şi în aria din final, străbătută de tristeţe lăuntrică („Mein Jesu ist tot”, „Iisus al meu este mort”), derulată limpid, într-un ireproşabil legato.

Wiebke Lehmkuhl, altistă, a cântat prima arie făcându-ne cunoştinţă cu glasul învăluitor, bogat în armonice şi a sfârşit cu aria „Es ist vollbracht”, complexă ca scriitură, Largo, apoi Allegro plin de vocalize ameţitoare şi încheiată îndurerat, prefaţând imnul funebru al corului.

Puţin voalat ca sonoritate la început, cu oarecari nazalizări de rezonanţă, tenorul Patrick Grahl a impresionat în arii prin vocea maleabilă, lirică, înzestrată catifelat, agilă în vocalize şi cu intervenţii violente în finalul opusului.

Încheiată pe înserat, prestaţia münchenezilor a rămas memorabilă. Deşi grăbit pentru Sala Palatului, publicul nu contenea să aplaude, să ovaţioneze.

Regula Muhlemann, Wiebke Lehmkuhl, Daniel Johannsen, Patrick Grahl, Hansjorg Albrecht, Michael Volle, Christian Immler