Azi se împlinesc 90 de ani de când s-a născut Maria Callas. Îi urez "La mulţi ani!", deşi există nişte zvonuri răuvoitoare, care persistă încă de pe vremea când ea mai cânta, cum că ar fi murit în toamna anului 1977. Este cea mai mare conspiraţie imaginată vreodată. Maria nu a murit şi nici nu a încetat să cânte.

Chiar acum o văd în faţa mea, cântând. E îmbrăcată într-o rochie de un roşu intens şi poartă un şal din aceeaşi stofă, care-i înfăşoară umerii goi. La gât are un colier din aur, care străluceşte orbitor. Pe mâna stângă poartă un inel cu rubin, în urechi are cercei bătuţi cu diamante. Coafura este impecabilă şi de o eleganţă extremă. Nu a îmbătrânit deloc, arată de parcă ar avea 35 de ani. Publicul o aplaudă în delir, incapabil să se oprească, dar tristeţea pe care o arată chipul ei, semn că n-a ieşit din rol încă, semn că mai are de spus ceva, mă opreşte să aplaud şi mă face să aştept ce va urma. Un cor mai emoţionat decât toată asistenţa începe să cânte Miserere...  Iar ea mă aşteaptă pe mine să cânt: Non ti scordar di me! Leonora, addio! 

E abia 1958, la Paris. Mai sunt încă 19 ani până la fatidica zi de 16 septembrie 1977, când, în realitate, noi suntem cei din care a început să moară câte ceva, în fiecare zi. Pentru ca ea să ne caute cu privirea, fără să ne poată vedea, şi să ne cânte, doar nouă, în fiecare dintre casele noastre, în difuzoarele instalaţiilor noastre audio din ce în ce mai sofisticate, pe ecranele tot mai numeroase de care ne lipim privirile în fiecare zi - Di te, di te scordarmi!!...

În 1994 nici nu ştiam, n-am bănuit nici o clipă atunci, nu mi-aş fi putut imagina că atunci când am ascultat-o pentru prima dată pe Maria Callas era deja prea târziu. Pentru mine. Intrasem direct în grupul nesfârşit al adoratorilor ei care vedeau cum lumea operei era din 1977 încoace schimbată, dar şi cum dispărea puţin câte puţin în acelaşi timp.

Am realizat abia după ce am descoperit Tosca din 1953, Lucia din 1955, Traviata din 1958, Medea din 1958 sau orice Norma, că n-o voi cunoaşte niciodată pe Maria Callas. Nu-i voi putea striga niciodată Bravo!, nu-i voi putea dărui vreo floare, nu-i voi putea cere un autograf, n-o voi putea privi în ochi, n-o voi putea săruta, n-o voi putea ţine de mână, n-o voi putea face să-mi spună pe nume. În schimb, o voi vedea mereu tânără şi-mi voi închipui, ascultându-i discurile, doar eu şi cu ea, singuri, acasă la mine, că ea îmi va cânta mereu numai mie.  Mă va striga în fel şi chip numindu-mă Mario! Mario! Mario!, sau Amami, Alfredo, quant'io t'amo. Addio! sau Giasone - Torna a me! Torna sposo per me!dar niciodată nu-mi va spune numele meu adevărat.

Şi anii vor trece, şi în orice voce nouă, care va face furori la Scala sau la Metropolitan, la Paris sau la Viena, o voi căuta mereu pe ea, fără s-o regăsesc, sperând că poate altă soprană o va înlocui. Vor fi doar iluzii, clipe furate, pentru că de atâţia zeci de ani încoace nimeni n-a putut s-o înlocuiască.

Azi e 2 decembrie, ziua ei. O să aleg un disc, cu unul dintre cele cinci cele mai mari roluri ale ei (Floria, Violetta, Medea, Norma, Lucia), mă voi hotărî care dintre ele pe loc, după ce le voi înşira pe toate pe masă. Şi voi petrece cu ea până târziu, dincolo de miezul nopţii. În seara asta, Maria şi cu mine vom sta de vorbă toată noaptea...