Nu mai ştiu dacă sub acelaşi generic am văzut pe numitul traseu, în mai multe rânduri, aceleaşi tarabe care vând junk-food la suprapreţ, personaje în costume de epocă, obişnuitele activităţi de animaţie stradală organizate de Creart, o instituţie în subordinea Primăriei Capitalei cu un buget anual de peste 12 milioane de euro. N-am aflat în ce măsură acest serial de evenimente este realizat în baza unui studiu al nevoilor publicului şi dacă cei prezenţi erau satisfăcuţi de ofertă. Cei mai câştigaţi puteau fi copiii pentru care nu numai că erau organizate în Parcul Nicolae Iorga o serie de ateliere şi spectacole dar întâlnirea lor cu oamenii pe picioroange şi alte personaje din reprezentaţiile Teatrului Masca putea fi un eveniment în aventura lor de descoperire a lumii.

Cam la aceeaşi oră, în faţa biserici Anglicane de la Grădina Icoanei, începea o întâlnire anunţată de Arcen, o organizaţie care îşi propune „crearea unui model de restaurare şi conservare a memoriei Bucureştiului“ sau, aşa cum apare mult mai frumos spus pe pagina sa web „reclădirea stimei de sine a Bucureştiului şi a bucureştenilor prin cultură şi comunitate“. La întâlnire erau invitaţi locuitorii din zonă, şi nu numai, pentru o informare şi pregătire în eventualitatea unui cutremur. Se ştie, Bucureştiul este capitala europeană cu cea mai mare vulnerabilitate la un cutremur major iar în cazul producerii unuia, scenariul descris de revista Dor într-un număr de acum doi ani este mai mult decât înfricoşător. Ceea ce pune în evidenţă articolul este capacitatea foarte redusă a autorităţilor de a interveni imediat şi eficient, precum şi lipsa de instruire a cetăţenilor în acest tip de situaţie. Este ceea ce îşi propune să suplinească, pe măsura puterilor sale organizaţia condusă de Edmond Niculuşcă pentru că activităţile de organizare publică lipsesc aproape cu desăvârşire.

La exerciţiile de alarmare cu care ne-am obişnuit în zilele de miercuri sirenele sună fără să ştim ce semnificaţia are acest lucru. Ca în povestea cu Petrică şi lupul, ele s-au banalizat deja şi nu au nici o eficienţă în lipsa unor informaţii operaţionale.

Primăria Capitalei preferă însă să organizeze parade de tipul celei descrise mai sus pe cea mai cunoscută arteră a Bucureştiului peste care cad umbrele a peste 20 de clădiri cu risc seismic, dintre care 10 ar fi de primă urgenţă pentru consolidare. La o simplă furtună, din cele mai multe imobile se desprind şi cad pe trotuare bucăţi de tencuială sau stucatură - adevărate bombe cu potenţial ucigător. Cum va fi atunci la următorul cutremur major?

Panourile fotografice expuse sâmbăta şi duminica trecută în dreptul Muzeului Colecţiilor cu prilejul „festivalul“ amintit evocau un Bucureşti interbelic senin şi idilic, trecându-se peste atâtea evenimente de tristă amintire. Printre altele, lipsea episdul tragic al cutremurului devastator din anul 1940 care numai în Capitală a făcut în jur de 500 de victime.

Situaţia actuală este mult mai problematică deoarece, între timp, „Vrancea“ a generat cutremurul devastator din 1977 şi alte cutremure care au şubrezit multe dintre clădirile istorice ale Capitalei. Din situaţia publicată de Administraţia Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic rezultă că există 346 de clădiri cu risc ridicat de prăbuşire, 353 care pot suferi degradări majore şi alte 102 care pot prezenta degradări structurale. Dintre acestea doar 85 sunt consolidate dar locatarii continuă să locuiască în acele clădirii care se vor sfărâma la următorul cutremur major. Ceea ce trebuie subliniat e că această statistică se referă doar la clădirile expertizate nu la ansamblul construcţiilor existente, ceea ce ar face ca lista să fie considerabil mai mare.

Rata de supravieţuire a populaţiei afectate este direct proporţională cu reacţia adecvată la eventualul seism, dobândită prin instructaje care trebuie să înceapă din clasele primare. Acestea ar trebui să cuprindă efectiv antrenarea la conduita care face diferenţa între viaţă şi moarte în situaţiile de calamitate dar, cu excepţia iniţiativei Arcen, nu există programe sistematice în acest sens.

Tot la „evenimentul“ de pe Calea Victoriei, în parcul Iorga, am văzut doi copii cu palete de ping-pong care încercau fără succes să treacă o minge peste fileu. Părinţii priveau senini la strădaniile zadarnice ale copiilor fără ca cineva să-i instruiască despre felul în care mingea trebuie lovită sau despre regulile jocului.

Mi s-a părut că asist la o parabolă a situaţiei descrise pînă acum în care cei care au puterea şi responsabilitatea lasă lucrurile să evolueze ca şi cum ei nu ar exista.

Un calambur semnificativ pe care „La pas pe Calea Victoriei“ îl poate sugera este cel legat de cuvântul „pas“, care, ca la partidele de cărţi, arată că un jucător nu vrea sau nu poate să deschidă jocul. Un„ joc“, în cazul nostru, salvator pentru cei mai mulţi.