Drumul oaselor, Misterele Bucureştilor şi celelalte mi-au înviorat viaţa într-o epocă gri-gri-gri. 

Dar trecut-au anii şi Florin Piersic a devenit un personaj logoreic, mai mult decît narcisiac, care nu poate vorbi numai despre sine, să se ridice în slăvi numai pe sine chiar dacă îi laudă pe alţii. În acelaşi timp, a devenit (sau a fost dintotdeauna) un om cu gusturi îndoielnice: cînd a venit călare pe-un cal alb şi îmbrăcat ca Mărgelatu la deschiderea sus-amintitului cinema, m-au şi trecut fiorii, mi s-a şi făcut părul măciucă. 

Cît despre Florin Piersic, nu cred că e alegerea cea mai bună. Dacă vrem actori care mai trăiesc, e aici unul pe numele de Anton Tauf, un altul pe numele de Dorel Vişan. Sunt doar doi actori cu un talent şi un ”format” mai pe placul artei a şaptea. Sigur, probabil nici unul dintre ei şi dintre ceilalţi care mai pot fi amintiţi n-ar fi călărit cu atîta fudulie ca Şaptecaii de odinioară. 

 
Astăzi nu mai contează nimic. M-aş fi bucurat totuşi dacă asta ar fi contat. Aş fi rămas cu o copilărie frumoasă, atîta cît a fost şi cît mi-a fost dat să fie frumoasă.