La 70 de ani de la publicarea celebrului „Manifest literarˮ (1943 în  revista Viata a  lui Liviu Rebreanu) care a introdus mişcarea Cercului literar de la Sibiu în circuitul cultural al vremii, s-au aflat aici la invitaţia amfitrionului - distinsul critic IBL- câţiva importanţi exegeţi ai fenomenului, unii dintre ei, martori ai naşterii şi perpetuării lui.

Deschizând seara de evocări, dna Zorina Regman, văduva cunoscutului critic literar Cornel Regman, printre cei patru fondatori ai Cercului, alături de Ion Negoiţescu, Radu Stanca şi Stefan Augustin Doinaş, a rememorat pentru cei prezenţi episoade mai degrabă bucureştene din viaţa grupului, care prin anii `50 îşi consumă rezidual existenţa în capitală,  în atmosfera sufocantă a proletcultismului rusofil.

De aceea, refugierea într-un timp reinventat este poate singura soluţie pentru adepţii de odinioară ai estetismului şi modernismului ( puncte importante în program), cum ne-a argumentat în intervenţiile sale, criticul şi istoricul Sorin Antohi .

S-a dezbătut mult pe  tema evoluţiei sau involuţiei ideologilor de la Sibiu din perspectiva timpului care i-a zdrobit, pe unii fizic chiar având în vedere anii de temniţă cu care au fost gratulaţi de regim. Ce s-a ales în consecinţă de platforma Cercului de la Sibiu din care au mai făcut parte şi I.D. Sârbu şi Ioanichie Olteanu, Nicolae Balotă, Eta Boieriu, Ovidiu Cotruş, ca să cităm doar numele sonore? Iată întrebarea care pune azi în acţiune informaţia şi persoanele dispuse să o prelucreze pentru a decela contribuţia acestei mişcări de idei la propăşirea culturii române.

Ce s-a întâmplat cu ei ca persoane se cam ştie, mai ales că prin grija CNSAS s-a cam aruncat cu noroi în foştii puşcăriaşi a căror viaţă de după temniţă, sub supravegherea securităţii, n-a fost tocmai uşoară (calificativul de „colaboratori ai secˮ. rămâne o ştampilă nemeritată şi nedemnă pentru acuzatori) . Atacurile zgomotoase la adresa unui Doinaş, Balotă, Negoiţescu (vizat şi pentru episoadul nevinovat al unei adolescenţe legionare) au făcut multă vreme agenda zilei, punând în umbră originalitatea şi curajul mesajului iniţial, iar mai apoi, opera acestor scriitori, cum pe bună dreptate observa Dna Regman.

Din fericire, bibliografia s-a îmbogăţit în ultima vreme, cu alte cuvinte: lumea şi-a mai revenit şi exegeţi precum prof.univ. Ion Vartic, George Ardeleanu, Sorin Antohi, Ioan Cristescu (care ca editor a publicat un celebru epistolar al cerchistilor) I.B. Lefter însuşi, la care se adaugă tinerii doctoranţi de azi, fac încet, încet lumină în istoria ambiguă şi contradictorie pe alocuri a faimosului Cerc de la Sibiu.

Multele implicaţii istoriceşte determinate iniţial de exilul sibian al  clujenilor, studenţi ai lui Lucian Blaga, izgoniţi la Sibiu în perioada dictatului, dar şi factura patriotismului acestor intelectuali acuzaţi culmea, de antiromânism de unii naţionalişi, natura estetismului pe care-l cultivau , a modernităţii pentru care au militat pe urmele lui Eugen Lovinescu, sunt tot atâtea teme pasionante reluate miercuri, 29 mai, în dezbaterea de la Cafeneaua critică.

Profesorul Ion Vartic, subtil cercetătător al contribuţiei cerchiştilor la instituirea unui nou canon al genurilor a readus în atenţie problema resurecţiei baladei, Ioan Cristescu, ca exeget al ilustrului teatrolog şi dramaturg Radu Stanca, a insitat asupra preocupărilor teatrale ale cerchistilor. Discuţiile aprinse au lăsat pe mai departe deschis drumul  ipotezelor privind contribuţia Cercului literar de la Sibiu la afirmarea unei „voinţe de ordine şi încadrare în permanenţele culturii ˮ a vieţii şi istoriei noastre literare.

Se poate conchide, însă, cu deplină justificare, că între Ardeal şi Regatul levantin, Sibiul s-a poziţionat la vremea aceea just, contrabalansând excesele printr-un echilibru de tip clasic, de extracţie germană cum era şi formaţia majorităţii cerchiştilor. Mai ciudat e că preocuparea n-a rodit pe cât ar fi fost necesar pentru a da culturii naţionale pe mai departe, un alt orizont. Punerea între paranteze de către comunism a unei evoluţii normale a acestor idei s-a prelungit, din păcate, cu alţi ani de regres prin confuzia valorică şi instabilitatea criteriilor unei alte epoci grele. Epoca de faţă.

Cum altfel să ne explicăm că un I.D. Sârbu, cu cel puţin unul din romanele sale autobiografice, „Adio Europa”, n-a figurat şi nu figurează pe lista traducerilor Institutului Cultural Român pentru a ne reprezenta peste hotare!?