Bucuria cântului cameral  în compania artiştilor Festivalului SoNoRo

Nu poţi să nu observi, ultimele ediţii ale festivalului SoNoRo, inclusiv cea actuală, cea de a XIV-a, au adus o fermă consolidare a managementului acestei veritabile platforme privind atât relaţia cu publicul cât şi în ceea ce priveşte politica structurării programelor de concert.

Orientarea către public, către un public nou, mai tânăr, căutarea şi atragerea acestuia către muzică, nu poate scăpa atenţiei. Cum se realizează acest lucru? Mergând, evident, către aceşti ascultători; dintre care unii experimentează primele lor relaţii cu creaţia muzicală cultă.

În afara de tradiţionalelor săli bucureştene de concert, Ateneul Român, Sala Radio, concertele Festivalului SoNoRo au mai fost susţinute la Catedrala Sf. Iosif, în Aula Academiei de Ştiinţe Economice, la Cercul Militar Naţional, la Muzeul de Artă Recentă, la Templul Coral, la Muzeul Naţional de Artă, în cluburi, inclusiv în deschidere, la Palatul Cotroceni. Evident, această diversificare privind spaţiile, presupune o firească adaptare a programelor de concert. Muzica de largă adresare, unele creaţii mai puţin cunoscute publicului nostru, pot fi întâlnite în compania marilor opusuri ale repertoriului cameral. Alături de bine cunoscuta Baladă de Ciprian Porumbescu, au putu fi audiate pagini cu totul necunoscute publicului tradiţional de la noi, anume lucrări semnate de Erik Satie, Erwin Schulhoff, Ernest Bloch, Osvaldo Golijov, Alexandre Tansman... ; dar şi Max Reger, Jean Sibelius, Serghei Prokoviev, Dmitri Şostakovici, lucrări agreabile cu priză imediată la public, momente muzicale pe care, personal, le-am urmărit cu interes dar la care, poate, nu aş reveni prea curând.

Au existat, însă, situaţii pe care le consider a fi fost memorabile, dintre cele la care am putut asista; le datorăm în bună parte minunatului om de muzică, pianistei Diana Ketler (foto dreapta), artist de origină letonă, directorul artistic al Festivalului. Este muzicianul cultivat, inteligent, întreprinzător din punct de vedere artistic, este pianistul care dispune de voinţa de sunet atent ataşat particularităţilor textului muzical. Proba de foc a constituit-o susţinerea acestei partituri cu totul problematice din punct de vedere pianistic timbral, anume transcripţia pentru pian la patru mâni a celebrului opus datorat lui Igor Strawinsky, anume Ritualul Primăverii, realizat în compania acestui valoros coechipier care este pianistul Enrico Pace. Concepută pentru orchestră mare, lucrarea în sine dispune de acest argument esenţial care este complexul timbral-sonor; a renunţa la el, comportă un mare risc pe care unii artişti şi-l asumă în mod conştient. Tensiunea pe care o dezvoltă în debutul lucrării, celebrul solo de contrafagot, cu greu poate fi translată la pian; Ketler a reuşit! ...precum reuşită s-a dovedit a fi fost realizată întreaga lucrare. Consideraţii similare pot fi făcute şi asupra acestei atât de speciale lucrări care este Pantomină pentru contrabas şi pian, realizată în compania contrabasistului Zaran Markovic. Greu de spus dacă Cvintetul pentru corzi, cu două violoncele, de Alexandr Glazonov - un opus clasico-romantic poate mai puţin original dar de excelentă factură - a fost realizat de această dată, în concert, de o formaţie constituită relativ ad-hoc sau ne-am aflat în faţa unei echipe temeinic constituite de multă vreme; pe atît de omogenă, de maleabilă, s-a dovedit a fi fost sonoritatea corzilor! M-a deranjat mai puţin faptul că între cele patru părţi ale lucrării au intervenit aplauze; important este faptul că unii dintre cei sosiţi mai mult sau mai puţin întâmplător în sala de concert, au aflat că evenimentul la care asistă este unul remarcabil; alţii, mai puţini la număr, cu siguranţă au greşit adresa; au urcat în sala mare a Ateneului Român ţinându-se de câte un parar; concomitent, pe scenă evoluau artişti, muzicieni care se bucurau de atenţia, de consideraţia unui numeros public.

În alt sens, este de apreciat, programele de concert, în adevăr variate, au corespuns unor nivele diferite ale percepţiei celor aflaţi în sală; căci creaţii camerale datorate lui Beethoven, Schubert, sau Johannes Brahms, au alternat de la un concert la celălalt cu veritabile hit-uri, cu piese semnate de Carlos Gardel sau Astor Piazzolla. Şi totuşi, nu poţi să nu observi, seria concertelor bucureştene a inclus o singură piesă românească, şi aceea puţin reprezentativă; dar a sfârşit cu un întreg program de muzică rusă! ...de care nu am putut decât a mă bucura. Din spirit de firească curtoazie, spre exemplu, aproape toate formaţiile simfonice sau camerale, prezente pe scenele recentului Festival enescian, au inclus în programele lor lucrări reprezentative din repertoriul românesc. Iată o firească întrebare, poate o sugestie, adresată organizatorilor! Oare cântul vocal nu poate fi ataşat zonei camerale a muzicii? Căci există un imens tezaur al valorilor muzicale camerale din care expresia vocală face parte.

Pe de altă parte - este de salutat faptul - întregul festival a avut o susţinere extinsă bazată pe formula atât de utilă privat-public, o susţinere stimulată de eforturile cu totul lăudabile ale directorului executiv, violonistul Răzvan Popovici; ...eforturi care, se poate aprecia, au dat roade.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.