Nu veţi vedea vreo cronică de artă discutată 5 minute la sfîrşitul unui jurnal, ci eventual doar ştiri de tipul: cutare artist român a împuşcat la o licitaţie internaţională sute de mii de euro sau, mai nou, nişte borfaşi români au furat 7 lucrări de artă dintr-un muzeu din Rotterdam (două de Monet, una de Lucian Freud, una de Gauguin, un Picasso, un Matisse şi un Meijer de Han). Le-au selectat după două criterii – să fie mici cît să intre într-o pungă de mall şi să fi auzit de numele lor pe internet. Le-au furat cu o uşurinţă dezarmantă.  După ce au încercat să le comercializeze, cei doi hoţi au fost prinşi. Lucrările erau însă la mama unuia dintre infractori care, speriată fiind, pare-se că le-a dat foc pentru a şterge urmele. E un act de o barbarie greu de calificat însă media noastră a reuşit să completeze această barbarie prin lungi sesiuni de prost gust altoite cu lamentaţii caragialeşti despre cum “noi româniine-am făcut de ruşine într-un mod iremediabil şi cum istoria artei are de suferit în urma acestui act al unor pungaşi. Invitat la o televiziune să mă alătur corului de bocitoare am contrariat răspunzînd la întrebarea “cum este afectată lumea artei de aceste pierderi? ” prin răspunsul  “mai deloc”.  Voi încerca foarte sumar să explic:

1.       Din punct de vedere al pierderilor financiare, Muzeul Kunsthal din Rotterdam va încasa o sumă foarte mare în urma asigurărilor. O sumă cu care va putea face achiziţii noi. Trebuie ştiut ca în cazul muzeelor europeene, lucrările din patrimoniul instituţiilor publice nu prea pot fi scoase la vînzare pe piaţa secundară (licitaţii). Pierde firma de asigurări.

2.       Lucrările au fost fotografiate cu aparate moderne cu o definiţie excelentă. Ele vor continua să funcţioneze prin reproduceri. Nu trebuie uitat că majoritatea operelor iconice (Mona Lisa, Capela Sixtină, arta rupestră, Cina cea de Taină de Leonardo) funcţionează prin reproduceri mai degrabă decît printr-o experienţă directă. Mai trebuie spus că există acum şi modalităţi de printare (gen giclee print) care pot reda şi impasto-ul pigmentului unei lucrări fotografiate.

3.       Lucrările furate nu erau extrem de importante în opera nici unuia dintre artiştii menţionaţi.

4.       Lucrările de artă nu pot fi prezervate la nesfîrşit, în cîteva sute de ani ele vor fi mîncate de lumină şi timp. E posibil ca singurele dovezi să fie fotografiile digitale făcute şi nu obiectele reale. Puţini ştiu că Venus din Milo era colorată şi datorită timpului e acum albă şi că majoritatea lucrărilor de sculptură antice greceşti sunt de fapt copii romane ale unor originale pierdute.  Pînă şi dispariţia lucrărilor e importantă pentru o nouă prospeţime în arta momentului.  Futurişii doreau să dea foc la muzee iar dadaiştii le ţineau isonul.

Acest tip de furt este un accident nefericit ce ţine totuşi de o anume dialectică interioară istoriei artei. E o simplă pungăşie şi în niciun caz nu trebuie ridicat la rang de ruşine naţională. Sunt scîrbit de oamenii care, timp de 5 minute la ştirile de seară, se umflă în pene ultragiaţi de această “crimă la adresa umanităţii” in timp ce ei intră într-un muzeu sau într-o galerie mai rar decît într-un bar de striptease.

PS.  Propun ca temă de lucru pentru  borfasii români: Paiaţele din faţa TNB  şi Calul din Piaţa Palatului, convins fiind că ar valora mai mult topite şi vîndute la kilogram.