Oamenii nu ştiu ce abis duc în ei, care este noaptea care-i fundamentează. Toată psihologia străfundurilor a încercat să coboare într-un inconştient inepuizabil. Eforturilor pe de-o parte ale rugăciunii de-a cuceri stările superioare şi luminoase ale fiinţei le-a corespuns atracţia de-a coborî în abisul mut. Oamenii de cea mai joasă speţă se îmbată fiindcă trăiesc o asemenea fascinaţie. Nu trebuie să ai pic de carte pentru a intui că în tine, netrebnic muritor, pulsează bezna ale cărei chipuri sunt înfricoşătoare. Şi totuşi, noaptea pe care o purtăm în noi are o origine sacră.

Unde oare să ne îndreptăm atunci cu mintea dacă nu spre superbul zeu Dyonisos, ale cărui ritualuri erau neîndurătoare? Toate preotesele zeului nu i-au cruţat pe cei cuminţi. Filistinii au fost ţinta lor principală, dar în egală măsură s-au orientat şi spre aceia care, deşi au în sânge vocaţia riscului, se tem. Dacă Dyonisos este zeul delirului şi al ebrietăţii, la celălalt pol se situează măreţia lui Apollo, zeul raţiunii şi al luminii, al soarelui şi al geometriei. Tot ceea ce Dyonisos sfărâmă fiindcă i se pare veşted ori muced, Appolo reface. În tradiţia hindusă cei doi corespund lui Shiva şi lui Vishnu. Aşa că netrebnicii de noi ne putem întreba: cui aparţinem? Lui Dyonisos-Shiva sau lui Appolo-Vishnu? Cui? Beţiei sau treziei? Instinctului sau raţiunii? Nopţii sau zilei? Cui? Întrebarea face parte din patrimoniul cultural, dar în egală măsură se furişează şi prin cârciumile cele mai sordide, luminând pentru o fracţiune figurile tâmpe ale celor care beau fără să ştie de ce fac asta.

Terapia beţiei nu e de găsit decât în metafizică. Un beţiv de soi este acela care după fiecare pahar băut are viziunea zeului patron pe care astfel îl slujeşte. Numai cel nebun, din păcate, nu mai are nicio viziune. Nebunia care derivă din beţie şi se autonomizează nu mai are leac decât în paradisul artificial al medicamentelor care ucid orice fărâmă de sacralitate. A fi natural înseamnă, până la urmă, a fi cu zeul. Raţiunea şi lumina patronate de Appolo nu au nicio legătură cu abstracţiuni fade sau cu o zestre sufocantă a conceptelor. Raţiunea este scaunul Domnului în mintea noastră şi ei s-ar cuveni să ne închinăm tot timpul. Ceea ce nu se întâmplă. Sub acest jilţ se zbat izvoarele nopţii care-şi cer dreptul de-a fi recunoscute.

Nu ai voie să ignori noaptea din tine, dar nici nu este cazul să-i cedezi. Beţia şi sexualitatea se înrudesc şi amândouă conduc spre monstrul suprem care este nebunia. Filmele lui Lars von Trier vorbesc despre nebunia care a ieşit din captivitate şi a făcut din om laboratorul celor mai sinistre experimente. Unde este zeul în aceste filme? Din păcate, nicăieri. Şi nici măcar nu simţim vreo ţâră de regret din partea regizorului că l-a pierdut. Doar astrul necunoscut din „Melancolia“ respiră un aer de dincolo. „The rest is silence“, cuvinte hotărâtoare. Mă tem de-un Hamlet în viziunea teribilului regizor danez. Hamlet este nocturn, dar urcă spre îngeri. Întunericul lui face saltul în cea mai pură sferă a luminii. Dar de la Shakespare la Von Trier au trecut veacuri de uitare.