Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Programul ales pentru ziua a doua a fost surprinzător, prin alăturarea lui Schoenberg de Ceaikovski, doi compozitori care nu au nimic în comun, aşa că „Lumea în armonie” a recăpătat o dimensiune uşor bizară pentru mine.

Concertul pentru vioară al lui Schoenberg nu face parte din opera atonală a compozitorului austro-american, dar, important de menţionat, a fost scris după perioada sa dodecafonică (acest cuvânt cu care obişnuim să speriem melomanii la început de drum). Asta nu înseamnă că vom auzi vreodată pe cineva fredonând pe stradă tema preferată din acest concert, sau, parafrazând o glumă, pentru Schoenberg, melodia e o conspiraţie a fabricanţilor de instrumente muzicale pentru a-şi vinde marfa.

Era însă o ocazie foarte bună pentru a o reîntâlni pe Patricia Kopatchinskaja, o campioană a muzicii contemporane şi a nonconformismului muzical, o mare artistă care cântă desculţă pe scenă, îmbrăcată într-o roche de mireasă amintind de coperta albumului ei cu Teodor Currentzis (unde puteţi s-o ascultaţi în cel mai atipic Concert pentru vioară de Ceaikovski). Asocierea violonistei cu Berliner Philhramoniker a fost excelentă. Precizia de laser a orchestrei germane îi venea foarte la îndemână lui Kirill Petrenko, într-o partitură foarte tehnică, în care comparaţiile cu Boulez sau Kubelik ţin de detalii tehnice şi mai puţin de registrul afectiv. Însă acest concert cere de la solist o tehnică vertiginoasă, pe care Kopatchinskaja o stăpâneşte cu o autoritate dezarmantă, precum şi o expresivitate exagerată, pe care violonista a rezolvat-o prin prezenţa fizică, greu de uitat, numai şi dacă ai fi observat cum îşi rupe o mânecă a rochiei pentru că o incomoda în volutele arcuşului cu care încerca să dea foc viorii. A fost un marş triumfal al virtuozităţilor solistice şi orchestrale. Apoi un encore, cu Baladă şi joc de György Ligeti, în duet cu Laurenţiu Dincă (violonist în filarmonica berlineză din 1984), care s-a prins imediat în ludicul momentului, cucerind uşor un public care simţea că după Schoenberg (altfel excelent interpretat) ar fi vrut şi ceva mai „uşor”

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.