Tristeţea ar fi că mai toate „ursitele”, (ştiu ce înseamnă, că vine de la Ursitoare, în cazul dat de la juraţi, dar mi s-a părut nostim să inventez un cuvânt nou pentru Urşii de Argint), erau dintre cele mai banale sau intens sinistre. 

Pentru contribuţia artistică  cu totul ieşită din comun (fostul premiul Alfred Bauer, pe care l-a luat, pe bună dreptate, Florin Şerban pentru „Eu când vreau să fluier, fluier”, în 2010)  a fost desemnat editorul Yibràn Asuad,  pentru mexicanul: „Una pelicula de policias”/„A cop movie”, regizat de Alonso Ruizpalacios, care ne-a fascinat cu „Muzeul”, în 2018, acum doar plictisind, cu foarte multe dialoguri ale unui cuplu de poliţişti, un el şi o ea şi în viaţa de toate zilele şi la muncă, jucaţi de doi actori şi mai apoi descoperindu-i şi pe cei reali, care au renunţat la meserie, într-o ţară în care există multe asemănări cu ultimele evenimente ultramediatizate de pe la noi: impotenţă şi corupţie, frică şi nu respectarea legii. 
 
Cel mai bun scenariu s-a dus în Coreea, la Hong Sangsoo pentru „Introduction”, despre a cărei vorbăraie şi incoerenţă deja am povestit. 
 
Pentru cel mai bun rol secundar (ştim că de anul acesta nu mai există feminin şi masculin, prin urmare au luat două fete), Lilla Kizlinger, pentru „Pădurea – te văd pretutindeni” al lui Bence Fliegauf, într-adevăr o interpretare impecabilă a unei adolescente, care povesteşte, ca într-o compunere accidentul mamei ei, ucisă indirect de un tată, care a refuzat să schimbe cauciucurile de iarnă, preferând să se uite pe Netflix. 
 
La rol principal, Maren Eggert, nemţoaica din „I’m your man” al Mariei Schrader, cea care a imaginat un fel de SF matrimonial. 
 
Cel mai bun regizor, iar un ungur, Dénes Nagy pentru „Natural Light”, dar să nu uităm că în juriu a fost o strălucită conaţională a lui, Ildikó Enyedi, care ne-a dăruit „Despre trup şi suflet” şi probabil a vrut să demonstreze că există şi colegi de breaslă mai puţin inspiraţi. 
 
Premiul juriului s-a dus la „Herr Bachmann und seine Klasse”, un documentar al Mariei Speth, de 3 ore şi jumătate, despre un profesor pregătit să iasă la pensie, după ce a învăţat generaţii întregi de emigranţi, majoritar turci, bulgari etc. Cu mult mai izbutit şi mai charistmatic e „Profu’ ”, nostru de matematică, semnat de Alex Brendea sau franţuzescul „Être et avoir” al lui Nicolas Philibert. 
 
Marele premiu al juriului s-a dus la „Roata norocului şi fantezii” de Ryusuke Hamaghui. Altul în episoade, ce-i drept dintre cele mai reuşite, că am înţeles că asta-i moda, chiar dacă a lipsit cea vestimentară, fiind fără covor roşu şi eventual… nud. 
 
Şi am ajuns la „Extaz” (aluzia este la celebrul titlu din 1933, primul erotic, cu splendida Hedy Lamarr protagonistă)! Ursul de Aur, din nou pentru România! Dacă la „Poziţia copilului” al lui Călin Peter Netzer era slobozită doar o înjurătură de mamă, la „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” avem tot lexiconul de obscenităţi, cu mască, şi mai ales, fără… perdea. 
 
După cum se vede, însă, funcţionează! Ca şi în aproape toate celelalte prezenţe din Competiţie, avem copii, (în distribuţie), o parte neamuri între ele, sau cu regizorii ori producătorii, mult sex şi un fel de canava, pe care se înşiră întâmplări şi ziceri, după modelul neuitatului „Amélie”, de acum 20 de ani. 
 
Rămân cu regretul că nici „Petite Maman” şi nici „Ballad of a White Cow” n-au fost luate în seamă, (iar debutul regizoral al lui Daniel Brühl: „Next Door” n-a mai fost arătat, pentru cei care am fost acreditaţi să urmărim on-line proiecţiile), dar sper să le vedeţi, pentru că sunt tulburătoare şi deloc teribiliste. 
 
P.S. Scurtul venit din Republica Moldova „Unchiul meu, Tudor” povestea reală şi cutremurătoare a traumei cumplite, trăite în copilărie de regizoarea Olga Lukovnikova, care a fost abuzată sexual de propria-i rudă, a luat şi el un Urs de Argint,  la această ediţie 71. Psihanalizabil tot Palmaresul! 
 
Irina-Margareta Nistor 
Critic de film acreditat la Berlinala 2021