Este povestea unei familii în care tatăl e şomer şi pare că nu găseşte nicio ieşire (o singură scenă mai specială, când se înfruptă dintr-o splendidă roşie imensă, doar că imediat, se urâţeşte secvenţa, ca să n-ai niciun strop de nădejde), o mama care munceşte până la istovire, două joburi şi tot n-are cu ce plăti lumina, şi se trăieşte la lumânare şi o fiică, adolescentă, urâţică, şi care nu-şi găseşte locul, vrea să înghită un ciob de oglindă, şi în general îşi iroseşte viaţa aiurea (şi ne ia şi nouă vreo două ore şi ceva exasperări).

În mod surprinzător, proiecţia primeşte aplauze, ca şi El Bar, al lui Alex de la Iglesia, când te bucuri sincer că peliculele nu emană şi mirosuri, pentru că una în care e un boschetar ştirb şi jegos, şi se ajunge şi într-un canal de lături, nu poate decât să de înspăimânte şi îngreţoşeze, scoţând la iveală şi tot ce poate fi mai oribil în firea omului, devenit neo, în situaţii limită. Cu citate din Biblie şi frica de extratereştri. Şi la ei? Fără lanterna de la mobil, ca să le semnalizeze unde să aterizeze? N-au ascultat ştirile de pe la noi! Şi un nou blestem, dacă nu dai de pomană: Cădea-ţi-ar dinţii! Costisitor.

Capitolul 7

Kaurismaki a venit cu The other side of Hope, i-aş zice: The other side of Le Havre, că e după aceeaşi reţetă, doar că refugiatul e din Siria, mai la zi. Are umor tipic finlandez, dar care prinde, a cerut să fie prezentat în peliculă de 35 de mm (jos pălăria, bravo lui!), e multă muzică şi o scenă minimalistă, fantezistă şi memorabilă. Un tip îşi părăseşte nevasta. Cum? O soluţie ingenioasă şi care spune tot. Ea stă la masă, cu bigudiuri în cap, ultra neglijentă, cu scrumiera plină de mucuri de ţigară şi un pahar de tărie. El îi aruncă întîi cheile de la casă şi apoi verigheta, pe care ea o trânteşte printre chiştoace şi îşi vede mai departe de viaţa ei! El se apucă să deschidă un restaurant care când e japonez, când indian, când mai ştiu eu ce, iar dacă mâncarea lasă de dorit, clientului i se dă de băut pe saturate, moca, din partea casei, sake sau bere ori o vodcă!

Serialul 4Blocks, nemţescul TNT, chiar a fost dinamită, nu alta, lumea interlopă, cu clanuri arăbeşti şi turceşti, într-o Germanie cu o poliţie parţial eficientă. Pe protagonist îl cheamă de-adevăratelea Ramadan şi am aflat că Salam din Sala Aleikum ar însemna... pace! Mare entuziasm pentru distribuţia numeroasă care, împreună cu invitaţii, am fost duşi cu autocarele la localul Prince Charles, chiar princiar, unde era o trataţie racord, orientală, foarte estetică, şi de băut un cocteil Hemingway din gin Bombay, suc de rodii şi limoncello. Şi nu era ca să te sinucizi, ci ca să scrii mai bine! Glumesc! Erau nişte afişe enorme, ce păreau direct pictate pe pereţi, şi care îţi dădeau impresia că ai intrat cu totul în scenariu.

Seara, la hotel, în lift, un cuplu nu foarte tânăr şi clar de spectatori plătitori m-a întrebat ce mi-a plăcut până acum. Din ziua respectivă, minunatul: Întoarcere la Montauk, semnat de Maestrul Volker Schlondorff (al cărui recent Diplomaţie a rulat şi la noi, despre salvarea in extremis a Parisului, cu Niels Arestrup şi Andre Dussolier). Cu dialoguri strălucite (ca şi The Party, primite cu răceală, cu indiferenţă, poate unde presupun un minim efort, dar ce încântare, în loc de nesfârşitele scene pe muteşte, ale altora!). O idilă reluată după decenii între un scriitor, fermecătorul Stellan Skarsgard şi misterioasa avocată de mare succes, la New York, cu o casă fabuloasă şi 3 pisici splendide, plecată din Dresda: Nina Hoss (pe care am descoperit-o, mai bine, în Barbara, destinul cutremurător al unei RDG-iste). Totul se ţese în jurul unei fraze atribuite într-o lectură a autorului din script unui tată: înainte de a muri să te gândeşti ce ai făcut şi regreţi şi ce n-ai făcut şi e prea târziu (ca public ai şansa să-ţi pui de pe acum întrebarea şi să mai schimbi câte ceva, dacă reflectezi atent!). Este categoric un titlu pentru viitorul festival de psihanaliză, Divanul şi ecranul, căci avem hipnoza, terapeut şi psihiatru! Şi în altă ordine de idei, o extravaganţă, nu un parfum, ci un săpun anume creat, personalizat, alchimie pură, de un cuplu gay feminin! Oare e doar o fantezie?

Capitolul 8

Noaptea pe plajă, în singurătate, e un coreean (cu Kim Min-hee din fantasticul The Handmaiden, unde e Lady Hideko). După sinopsis promitea mai mult! O asiatică mutată temporar în oraşul în care, conform sondajelor, cel mai mulţi şi-ar dori să trăiască, la Hamburg, Lucrurile însă degenerează în discuţii nesfârşite, plicticoase, necuviincioase, agresive şi inutile, pe un ton la limita isteriei (uneori depăşind-o chiar). Un portret al iubitului, desenat în nisipul de pe malul mării, mai aduce un strop poezie!

Joaquim brazilianul are profilul perfect pentru un Urs de aur, fără să aibă şi consistenţa necesară, carisma. E istoria unui tip care a murit decapitat în secolul 18. Un căutător de aur (e la modă ca subiect şi nu numai aurul negru) în această colonie portugheză, pe atunci, un mascul plin de păduchi şi dependent de o femeie pe care n-are destui bani s-o cumpere. Un fel de 12 ani de sclavie, variantă sud-americană!

Alegerea Regelui e un norvegian din secţiunea Panorama, de Erik Poppe (4 ani a durat să poată să-l facă, a înfiinţat o casă de producţie: Paradox Regal, şi e turnat parţial chiar în Palatul din Oslo. A fost iniţial proiectat într-un parc şi a avut 12000 de spectatori - nu e greşeală de tipar, 12 mii -, inclusiv Familia Regală, care a plecat cu lacrimi în ochi şi chiar a avut impresia că a retrăit intens momentul. Copilaşul de pe ecran e acum suveranul). O reconstituire fidelă a momentului refuzului de a intra în război alături de Hitler, consecinţele şi întâlnrile extrem de încordate, refugiul cu trenul, bombardamentele...

Un subiect care duce cu gândul la echivalentul său de la noi, la Războiul Regelui, pornit de la lungul şi ineditul interviu acordat de Majestatea Sa Regele Mihai lui John Florescu.

Seara s-a încheiat cu Ursul de Aur onorific pentru Milena Canonero, creatoarea de costume cu mai multe Oscaruri decât cel care a lansat-o: Kubrick, care o admira, după spusele savurosului Ian Harlan, şi pentru replica ei inteligentă, plină de umor şi tăioasă, dar şi pentru reţeta de paste cu roşii şi mozzarella (învăţată, cu secrete cu tot, de la irepetabilul Vittorio de Sica). A venit si un mesaj foarte nostim de la noul Kubrick: Wes Anderson (şi revăzând The Shining, am recunoscut ceva din Grand Budapest Hotel, dar şi din viorile lui Hitchcock din Psycho, făcut cu 2 decenii înainte!). Un film despre o fantomă, dar şi despre minori clarvăzători, stranii şi mai de speriat ca adulţii, pe muzica lui Bella Bartok, dirijată de von Karajan! (oare ei n-au protecţia copilului să-l amendeze post-mortem pe realizator că a folosit un puşti într-un Horror, cu majusculă!).

Şi gata, s-a făcut vineri şi intră în arenă Ana, mon amour, la o oră atipică: 11:45. Şi cu Poziţia copilului, doar Netzer a început la 8.30 în loc de 9.00. Sper să fie de bun augur această coincidenţă de şi în timp! O sincronicitate pe placul lui Jung!