Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Se mai poate spune ceva despre Beethoven?

Richard Wagner, Romain Rolland şi nenumăraţi muzicologi au scris cărţi despre el. Subiectul a devenit intimidant. Mai întâi să renunţăm la superlative şi la exagerări ridicole. Uitaţi formulele prăfuite: „Titanul din Bonn” – avem un cartier de beton în Bucureşti, cu acelaşi nume, e suficient; sau „Marele Surd” – o ireverenţă la fel de discutabilă. Nu există nici un mare compozitor a cărui biografie să fie la fel de interesantă precum muzica pe care a creat-o. Aşa că debarasaţi copilăria lui Beethoven de imaginea tatălui nemilos şi alcoolic care-l exploatează, e o mare exagerare. Apoi, mai toate subtitlurile spectaculoase ale unor importante lucrări au fost adăugate din raţiuni comerciale de către editori sau intelectuali înflăcăraţi de muzica sa: „Eroica”, „Simfonia destinului”, „Imperialul”, „Sonata lunii” etc. Mai bine amintiţi-vă de filantropii care l-au ajutat şi cărora le-a dedicat compoziţii: Waldstein, Razumowski, Arhiducele Rudolf. Fără Beethoven, doar istoricii şi-ar mai fi amintit de ei.

Beethoven a fost un om destul de obişnuit, care nu s-a impus nici ca geniu precoce, nu l-a impresionat cine ştie ce pe Mozart (singura lor întâlnire a rămas fără continuare) şi nici măcar Haydn, cu care a studiat un an, n-a rămas ataşat de el. Conversaţia sa nu fermeca pe nimeni, furiile sale îi speriau pe toţi, umorul său negru nu era gustat, iar surzenia i-a accentuat mizantropia.

Albert Graefle: Die Intimen bei Beethoven (1876). Un tablou postum ce subliniază efectul muzicii lui Beethoven (în centru, la pian) asupra prietenilor săi.

Dar ce muzică! Catalogul său de 138 de opusuri pare infim pe lângă cel al lui Mozart, faţă de care a trăit treizeci de ani în plus (626 de compoziţii catalogate de Köchel) sau cel al lui Bach (1127 fiind doar numărul lucrărilor care s-au găsit până acum). Doar nouă simfonii, nici a zecea parte din producţia lui Haydn, nici un sfert din cea a lui Mozart, par atât de puţine! Un singur concert pentru vioară, abia cinci pentru pian, când Vivaldi a compus vreo patru sute, aproape că te întrebi dacă nu cumva muzica a suferit un regres la începutul secolului XIX. Există însă şi un catalog „neoficial”, cel al „lucrărilor fără opus” (de la WoO – Werke ohne Opus), care creşte numărul compoziţiilor lui Beethoven la aproape 400.

Însă fiecare dintre marile compoziţii ale lui Beethoven are o individualitate extraordinară: tema introductivă a Simfoniei a V a e cunoscută la nivel de masă, cred că orice om cu educaţie medie o ştie, Oda bucuriei a devenit imnul Uniunii Europene (şi cu toate astea a reuşit miraculos să nu se perimeze), Bagatella nr. 25, cunoscută sub dubitabilul nume  Für Elise, e un evergreen abuzat nemilos în cele mai populiste concerte crossover.

Dar ce este dincolo de popularitate? 

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.