Baritonul George Petean în „Rigoletto”

Spectacol eveniment la Opera Naţională Română Cluj-Napoca! Baritonul George Petean, vedetă de necontestat a marilor scene lirice internaţionale, a cântat recent în rolul titular din „Rigoletto” de Verdi, validând o dată în plus ceea ce se ştie, este onorant pentru artist şi îmbucurător pentru public.

Niciodată, George Petean nu a neglijat teatrele româneşti de operă în care şi-a prezentat importantele sale creaţii. Apariţiile pe scenele naţionale au fost constante, fie în spectacole, fie în concerte. Cu câteva zile mai înainte, cântase la Ateneul Român sub genericul „Vă place opera?”, iar în octombrie trecut fusese oaspetele Operei Naţionale Române Timişoara pentru rolul Contelui de Luna din „Trubadurul” verdian.

Glasul de catifea

          Şi de data aceasta, în rolul bufonului, calităţile lui George Petean au fost puse în valoare cu prisosinţă. Semnul său nobiliar stă în virtuţile de glas dominate de o timbralitate caldă şi generoasă, rotundă şi catifelată, care se dezvoltă pe un ambitus vocal extins exemplar, până la note înalte ce pot fi invidiate chiar şi de... tenori. Cu acest preţios instrument, baritonul construieşte fraze muzicale de stupefiantă omogenitate şi fluenţă, susţinute de un bun control al respiraţiei, ce îi permite şi emiterea unor sunete acute prelungi şi strălucitoare. În desfăşurarea edificiului sonor şi artistic, Petean aplică o solidă ştiinţă de cânt, care are la bază un studiu serios al stilisticii partiturilor, o lectură de detaliu a înşiruirilor de pe portativ coroborate cu textul, cu sensurile rostirii lui. Punctează accente, înalţă evantaie sonore, derulează nuanţe pline de emoţionalitate, identifică momentele în care vocea sa amplă trebuie să umple auditoriumul, după cum dăruie desenelor melodice subtilităţi neaşteptate şi moliciuni, traduse în expresii tulburătoare.

Acesta este George Petean, care înveşmântează în primul rând în lirism partitura verdiană, subliniind profunda latură umană a eroului său, punându-şi sufletul pe tavă într-un demers dramaturgic care îţi stăruie în memorie.

Reflecţiile cu adânci implicaţii psihologice (monologul „Pari siamo”), dialogurile afectuoase cu Gilda, exploziile de revoltă ostoite în rugă fierbine (aria „Cortigiani”, una dintre cele mai bune secvenţe ale serii), dezlănţuirile furibunde fără limite (duetul „Sì, vendetta, tremenda vendetta”), durerea năucitoare şi răscolitoare din finalul operei au fost redate cu rară minuţiozitate de exprimare, cu intensă trăire. Integrarea actorului George Petean în desăvârşitul vocalist George Petean lasă o impresie generală exemplară.

Astăzi, cu glas plin de prospeţime, baritonul român vizează de îndeaproape culmile.

Partenerii şi producţia

          Îl cunoşteam pe Cosmin Ifrim de multă vreme, din timpurile competiţiei internaţionale de canto pentru tenori „Traian Grozăvescu” de la Lugoj, când spulberase orice concurenţă şi câştigase Marele Premiu în urma unei performanţe venind îndeosebi din uşurinţa şi siguranţa notelor înalte. Dificila arie cu cele nouă note de Do acut din opera „Fiica regimentului” de Donizetti fusese floare la ureche pentru junele tenor. Ca membru al juriului internaţional, îi acordasem, ca şi ceilalţi colegi, aprecierea maximă.

Şi acum, în rolul Ducelui de Mantua, registrul superior al vocii sale a fost punctul forte al interpretării, deşi extremul acut nu mai funcţionează ca odinioară. Mă refer, în ordine, la note nescrise de Verdi dar intrate într-o anumită tradiţie, finalul cu Re bemol al duetului cu Gilda (la unison, nici tânăra soprană Cristina Oltean nu a convins) şi încheierea cu Do natural a cabalettei „Possente amor mi chiama”. O paranteză. Oare de ce, în anumite cazuri, bine fundamentate, nu se revine la litera strictă a partiturii? Aşa cum s-a procedat la fraza „... le sfere agl’angeli...” din aria „Parmi veder le lagrime”...

În schimb, alte sunete înalte emise de Cosmin Ifrim, cele de Si natural din celebra arie „La donna è mobile” şi Si bemol (balada „Questa o quella” sau cvartetul din ultimul act) au avut strălucirea şi spectaculozitatea cunoscute, cucerind sala.  

Abordările tenorului au intuiţia frazării şi nu exclud implicările pline de vehemenţă (recitativul „Ella mi fu rapita!”), urmate de moliciuni de glas („... lo chiedi il pianto della mia diletta”) înaintea ariei subsecvente din actul secund. Meritorii au fost şi filajele expresive din baladă sau cvartet (chiar pe al doilea Si bemol acut), ceea ce înseamnă că artistul priveşte analitic - expresiv textura sonoră.   

Foarte tânăra Cristina Oltean a acuzat destule emoţii în rolul Gilda. Este o soprană lirico-lejeră, muzicală şi cu cânt îngrijit, o apariţie timidă, ca şi propriul volum al vocii, limitat ca amploare şi cu unele note insuficient vibrate. Vocalizele acute ale ariei „Caro nome” au fost abordate întrucâtva şcolăreşte, despuiate de evocarea elegiacă a întâlnirii cu „studentul Gualtier Maldè”. Probabil că soprana se află la una din primele sale apariţii pe scenă, aşa încât perfecţionările în urma studiului şi rodajului vor veni cu siguranţă, mai ales că posedă remarcabile date de ambitus. Probă a fost nota de Mi bemol acut din finalul duetului „Sì, vendetta”, anunţătoare a unui fabulos La bemol înalt al lui George Petean.

În alte roluri, au cântat Liza Kadelnik (frumoasă voce şi apariţie în Maddalena), Petre Burcă (mai puţin concentrat faţă de recente apariţii bucureştene în Sparafucile), Andrei Yvan (Monterone cu plăcută timbralitate), Henrietta Almaşi (Giovanna), Bogdan Nistor (Marullo), Andrei Şofron (Borsa), Florin Sâmpelean (Ceprano şi, mult prea... detonant, în rolul Uşierului), Daniela Mureşan-Chişbora (Contesa Ceprano) şi Maria Popa (total neatentă muzical în micul rol al Pajului).

Corul şi Orchestra Operei Naţionale Române Cluj-Napoca au fost dirijate de József Hórváth cu tempi buni şi implicare dramatică, nu întotdeauna cu acurateţe.

Câteva cuvinte despre montare (Emil Strugaru, regizor şi scenograf). „Rigoletto” clujean se încadrează în tipare clasice, cu decoruri echilibrate, uşor schematice dar funcţionale. Imaginea grădinii lui Rigoletto a avut un cadraj frumos, atractiv colorizat în tente arămii, dar unele inadvertenţe cred că s-ar cere corijate din mers. Scena este mult prea intens luminată – să nu uităm că acţiunea se petrece noaptea -, apoi nu înţeleg cum – deşi exista o deschidere mare în grilajul grădinii - toate intrările şi ieşirile s-au făcut printr-o minusculă poartă şi,  în fine, relaţionarea dintre Gilda şi Ducele de Mantua a fost atât de formală încât a stârnit ilaritatea – tânăra s-a aruncat de câteva ori ca un automat în braţele iubitului. Şi tot comic a fost momentul în care, pe duetul „Sì, vendetta”, bietul Rigoletto a renunţat la... cocoaşă şi şi-a aruncat-o cât colo!?!

Din nou la Cluj- Napoca

George Petean va reveni la Opera Naţională Română Cluj-Napoca în 5 mai pentru Concertul de Gală din deschiderea tradiţionalului Festival Studenţesc de Operă „Viva Vox”, alături de celebrul tenor Ramón Vargas ce se va afla la prima sa apariţie în România, de tânăra noastră soprană Brigitta Kele şi dirijorul italian Giuliano Carella. Pe când şi la Opera Naţională Bucureşti? Noua şi cinematografica producţie cu „Rigoletto” îl aşteaptă.