Detaliul. Dincolo de curgerea narativă, tăietura cadrelor e impecabilă. Detaliul sudează povestea. Compoziţional filmul leagă, ca într-o broderie laborioasă, detalii precum un câine singuratic pe o stradă, gaura lăsată în sticlă de piatra care a spart fereastra, o piatră izbind geamul maşinii, personajul principal Adrian Titieni / tatăl curăţind meticulos coaja unui măr, o face ritualic aproape în fiecare seară, sau privind peştii dintr-un acvariu / metaforă, singurătatea celor doi părinţi pe un hol de spital, personajul tatăl pe strada întunecată, speriat, parcă hăituit, felul nevrotic în care mama / Magda / Lia Bugnar fumează, se mişcă, rosteşte cuvintele greoi, cu pauze lungi, pune cărţile în biblioteca şcolii, băieţelul iubitei / Mălina Manovici purtând o mască, plasa de rafie în care bunica pune borcane cu dulceaţă. 

Fiecare privitor e confruntat cu toate replicile care construiesc, de fapt, coordonatele sociale în care ne mişcăm cu toţii, tiparul în care trăim. Recunoşti fiecare replică pe care ai auzit-o în viaţa reală, ca un inventar cinematografic al vieţii noastre cea de toate zilele într-o Românie parcă încremenită. Şi odată ce filmul se porneşte acumulează tensiune din fiecare replică, din fiecare cadru, de parcă, pe măsură ce naraţiunea se desfăşoară, şi tensiunea creşte. Telefonul mobil sunând enervant în momente nepotrivite, aria de muzică clasică ca un fundal nevrotic accentuând parcă însingurarea personajelor pe măsură ce realitatea lor se dizolvă, câinii care latră seara, blocurile cenuşii parcă unele nelocuite (pe care le recunoşti, pe care le-ai văzut trecând cu trenul de-a lungul orăşelelor patriei, proletar aproape părăsite), locul în care tatăl, la volanul maşinii fiind, în maşină cu fiica / Maria Drăguş, loveşte un câine e locul în care va opri într-una din seri, se va refugia printre copaci şi va plânge eliberând din tensiunea acumulată ca urmare a micului său compromis care l-a aruncat într-o altă realitate.

Momentul declanşator al dramei e telefonul care îl anunţă pe tată / Adrian Titieni fiica lui / Maria Drăguş a fost atacată. E momentul din care fiecare detaliu va amplifica presiunea în care personajul va trăi pe aproape întreaga durată a filmului, ca într-o centrifugă în care acesta pare prins fără a mai avea capacitatea de a opri derularea aiuritoare a evenimentelor. Disperat fiind ca fiica lui să plece la bursă în Anglia, de fapt să continue visul/obsesia lui, tatăl nu mai vede semnele / detaliile din care ar fi putut să înţeleagă că visul lui de a pleca din ţară nu este şi visul fiicei lui. Chiar şi când începe să bănuiască, tatăl pune presiunea şi mai mare pe fiica lui, devine maniacal, resentimentar, tensionat, reproşând orice. Doar că agresiunea asupra fiicei lui e micul eveniment care strică planul, evenimentul care îi pune în faţă compromisul, îl pune în situaţia de lua o hotărâre. Micul compromis care schimbă totul. Realitatea personajului se destructurează.

Regizorul nu spune doar o poveste. Cristian Mungiu pune de fapt o oglindă orbitoare, incomodă, pentru unii chiar supărătoare. E ca un diagnostic pus necruţător: disonanţă cognitivă cronică. Povestea filmului descrie toată simptomatologia pentru că spectatorul recunoaşte disonanţa asta, o ştie din toate replicile, din toate contorsiunile poveştii, ale personajului tatăl / Adrian Titieni. Suma micilor compromisuri care construiesc uriaşul mecanism al Marii Corupţii. Pentru că e acolo replica aia, ca un calmant pentru propria neputinţă asumată a fiecăruia, „Oameni suntem şi noi!”. Pentru că odată ajuns în spaţiul micului compromis de acolo nu mai e loc de întoarcere, o spune chiar personajul Magda/Lia Bugnar.

Povestea poate fi translatată în orice alt spaţiu geografic, dar ceea ce e însă specific, recognoscibil, iar regizorul reuşeşte să surprindă şi să pună exact reflectorul, e tocmai dezarticularea/dezmembrarea unui spirit colectiv, lehamitea, băltirea, parcă patologia unei culpe generale. Ura de sine. Pentru că fiecare dintre personaje, în afara fiicei sau a iubitului ei / Rareş Andrici, sunt contaminate de această ură de sine, de această dezarmare. Pentru că aceasta este oglinda orbitoare. Această ură de sine. Este ceea ce auzi permanent, obsedant, chinuitor: trebuie să pleci de aici. Cei care rămân, cei care stau, au un fel de pâclă pe ochi, iar această oglindă orbitoare pe care o pune Cristian Mungiu cu a lui Bacalaureat e inconfortantă, fără menajamente. Pentru că nu putem spune poveşti de adormit copii în vreme ce boala noastră, ura de sine, e ceea care ne  paralizează. Şi poate că acesta e mesajul. Să ne privim în oglindă. Să ne confruntăm această ură de sine. Nu, nu e ca în cărţile motivaţionale, nu e ca în ideologia fericirii obligatorii care aduce cu sine lobotomizarea, fericirea tâmpă, ci  e un exerciţiu curajos, obligatoriu, chirurgical. E ca un ultim tren, ca un scurtcircuit. Filmul are deja săli pline în ţară, la Timişoara a fost full, nu mai aveai loc să arunci un ac. Poate e preţios şi forţat să spui că un film poate schimba ceva, dar e posibil pentru că întotdeauna cultura a fost şi este o formă de rezistenţă, de reînnoire. E ca o mică fisură care nu produce pe loc schimbarea, dar o începe de undeva, dintr-un punct.

(Pont: pe Mălina Manovici, actriţă a Teatrului Naţional Timişoara, o puteţi vedea şi în seducătorul spectacol de teatru „Boala Familiei M”, de Fausto Paravidino, în regia lui Radu Afrim, iar pe Rareş Andrici îl puteţi vedea şi în minunatul spectacol „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev, în regia lui Bogdan Budeş, Teatrul de Artă Bucureşti. Cel puţin două spectacole care nu trebuie ratate.)

Bacalaureat, 2016

Regia şi scenariul: Cristian Mungiu

Distribuţia: Vlad Ivanov, Maria Drăguş, Adrian Ttieni, Mălina Manovici, Lia Bugnar, Rareş Andrici