Mă bucur că, între timp, laolaltă cu cea de pe Croazetă, a fost şi cea bucureşteană (nu ştiu dacă tot la papion şi rochii lungi, dar ar fi meritat, chiar dacă se întâmpla într-o fostă sală de congrese ale PCR, dar care, ce-i drept, a mai găzduit şi momente sublime, precum recentul concert, splendid, al nonagenarului unic Charles Aznavour!).

Filmul este, fără îndoială, din categoria celor care vor plăcea indiferent de generaţie, adolescenţii se vor recunoaşte în Maria Drăguş (descoperire a lui Haneke, în Panglica albă, altă peliculă palmată, ca şi una dintre precedentele lui Mungiu: 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile), şi poate vor fi mai simpatici, chiar dacă e apanajul vârstei să pară greţoşi, părinţii vor trăi neliniştea dinaintea despărţirii de copilul care pleacă la studii în străinătate sau refuză o şansă de care ei n-au avut parte ca să rămână cu gaşca (ambele variante sunt cât se poate de des întâlnite), bunicii, de dorul nepoţilor, dar şi de al propriilor progenituri, care le poartă de grijă exemplar, dar se mai agaseză de insistenţele tipice seniorilor... Apoi doctorii,  cu intervenţiile, adică pilele pentru un transplant fără listă de aşteptare, cu plicul chiar neacceptat , dar omniprezent (m-am întrebat de ce medicul - colosalul Adrian Titieni - cojeşte şi fructe şi nu oricare. Să fie un omagiu pentru Mere roşii, pelicula quadragenară a lui Alexandru Tatos, sau englezescul An apple a day keeps the doctor away? Există deja o referire la filmografia de marcă de până în ‘89, cu batista de pe faţa poliţistului ,care se odihneşte, asemeni procurorului lui George Constantin, din Reconstituirea lui Lucian Pintilie!).

Din spirit de frondă nu lipsesc blocurile dintre cele mai jalnice şi supa mâncată tacticos, deşi deja scenele stârnesc sarcasmul spectatorului occidental şi nu numai.

Dar nu-i sfârşitul lumii (sună o replică, parcă aluzie la titlul lui Xavier Dolan, fireşte simplă coincidenţă pentru arogantul canadian, care s-a ales cu nişte huiduieli, după un foarte isteric portret de famile, chiar dacă garnisit cu nume mari împrumutate de la francezi, de la Vincent Cassel, la Nathalie Baye, Marion Cotillard sau Lea Seydoux!)  

Unul dintre personajele cele mai vii în Bacalaureat este cel al poliţistului (îi par predestinate actorului, pentru că era genial în demonstraţia de gramatică din Poliţist adjectiv, edificator ca ineficientul din Cealaltă Irina şi acum amic, la bine şi la greu, al medicului, pe care-l sfătuieşte cam neortodox, şi unde îl cheamă chiar Ivanov şi în scenariu, un clin d’oeil şi spre piesa cehoviană, cu acelaşi titlu şi protagonist, montată la Bulandra de Andrei Şerban, el fiind declicul pentru subiectul din După dealuri...) Momentul cu bilele şi cum să scapi de depresie, trebuie văzut şi nu povestit!

În rest, în competiţie au mai stîrnit fluierături dezprobatoare câteva pelicule; Refn şi al său Neon Demon, care se petrece în lumea neiertătoare a manechinelor, aparent fără cusur, pentru care operaţiile estetice sunt precum spălatul pe dinţi, şi care degenerează într-o scenă de amor necrofilo-lesbian, sfârşind cu o scenă de canibalimo-vampirism, a fost cam mult! (Şi cât de bun, chiar dacă dur, fusese Drive al său!). Ca şi fraţii Dardenne, care nici ei n-au avut o soartă mai bună cu La fille inconnue, care începea bine, cu remuşcările unei doctoriţe care nu primeşte o pacientă după program şi sfârşeşte într-un marasm de ilogică.

În schimb, au fost şi două momente sublime, o animaţie originală, Ţestoasa roşie, în coproducţie cu japonezi şi scenarista Pascale Ferran (care a fost preşedinta juriului, la Un certain regard, când a fost premiat Calfornia Dreamin’ al regretatului şi neuitatului Cristian Nemescu) şi regizor: olandezul Michael Dudok DeWit. Un naufragiu mai romantic, decât neizbutitul Robinson Crusoe, în 3D. În La tortue rouge totul de o candoare înălţătoare.

Al doilea venea exclusiv din Japonia, realizat de Kore-Eda Hirokazu (Aşa tată, aşa fiu ori Surioara, ambele intense şi originale) şi îi spune După furtună (cred că mai potrivit ar fi fost După taifun), cu o frescă de familie, plină de umor, unde bunica face toţi… yenii! E actriţa din An/Prăjiturelele din fasole roşie dulce, şi are un nume ca de pisicuţă (cu bine remarca o altă iubitoare de feline: Magda Mihăilescu), atât de muzical Kiki Kilin, şi care ne învaţă că relaţiile între rude pot fi tratate cu ironie tandră, şi viaţa (inclusiv cea de cinefil) poate fi mai frumoasa! A bon entendeur, salut! (că tot suntem pe teritoriu francez) / Cine are urechi de auzit…