Aşa, şi unde-l duci pe Macron?

Ministrul Culturii a fost schimbat şi cum, în prag de vacanţă, nimic nu trăda vreo urgenţă, n-ar fi cazul de prea multe comentarii. Însă ceva s-a schimbat recent, respectiv coordonarea acţiunilor dedicate Centenarului României a trecut de la Guvern la Ministerul Culturii.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Şi, odată cu această noutate, am aflat cu toţii şi care este stadiul proiectului: cam nimic, dar vom avea, pe fast forward, un logo (eterna formă fără fond: logo pentru ceva ce nu există încă?) şi aşteptări optimiste de la 1001 de proiecte pentru măreaţa sărbătoare.

E uşor de anticipat valul de kitsch popular (şi uneori inevitabil) din piaţa publică, al bucuriei de masă cu mici tricolori, dar mai ales al şovinismului autohton, care va răni încă o dată sensibilităţile nu mai puţin şovine ale maghiarilor, de parcă n-am fi state membre ale aceleiaşi Uniuni Europene. Şi la fel de uşor de anticipat e şi viitoarea reacţie a presei progresiste faţă de toate acestea, plină de întrebări despre modul în care sunt cheltuiţi banii publici, încercând să stârnească interesul profesional al procurorilor anticorupţie.

Dar cum se prezintă înseşi instituţiile subordonate Ministerului Culturii în faţa acestui minunat eveniment? Pentru că iată, vine şi momentul în care cultura şi identitatea naţională chiar se întâlnesc. Nu e scopul blogului de faţă să comenteze ce va face Muzeul Naţional de Istorie sau Centrul Naţional al Cinematografiei, nicidecum ce va face Institutul Naţional al Patrimoniului, ci cum se prezintă Opera Naţională, sau eventual Filarmonica.

Cui îi pasă de operă?

Nu prea îi pasă nimănui, şi unui cetăţean obişnuit nici n-ar avea de ce să-i pese prea mult, pentru că Opera nu e un domeniu cultural despre care să se vorbească sau să se scrie constant, dacă e să răsfoim presa sau dacă ne-am lua după ce vedem la televizor. Şi totuşi, Opera Naţională Bucureşti are subvenţia cea mai mare dintre toate instituţiile subordonate ministerului. În 2016 a fost de aproape 12 milioane €, un pic mai mică decât în 2015, când a fost aproape 14 milioane €. Datele pentru 2017 n-au fost publicate.

Opera Naţională Bucureşti are o subvenţie de 10 ori mai mare decât Centrul Naţional al Cinematografiei.

Cu toate acestea, cred că se vorbeşte de 10 ori mai puţin despre operă decât despre cinema în spaţiul public. E vreo şansă ca ONB să prezinte un proiect centenar interesant? Judecând după cum arată arta emanată de acest focar de cultură din Aprilie 2016 încoace, galele fără motiv şi fără rost au ilustrat toate evenimentele: deschiderea stagiunii, aniversarea a 95 de ani de la branşarea instituţiei la bani publici, premierea mediocrităţii artistice din domeniu şamd, tiparul este clar. Depăşirile de buget sunt constante şi deşănţate, scandalul din jurul banilor este permanent prezent în viaţa muzicienilor.

Şi totuşi, la 1 Decembrie 2018, când bucuria patriotică a Unirii nu va fi deplină dacă nu vom fi onoraţi cu prezenţa unor oaspeţi din străinătate (miniştri, poate chiar şi preşedinţi, dar şi mulţi diplomaţi), unde-i vom noi onora pe aceştia? În piaţă, desigur, poate şi la un dineu, dar cred că rolul culturii devine foarte important aici. Şi nu există nici o artă a spectacolului mai potrivită decât muzica pentru asta, căci muzica nu are constrângeri de traducere (precum teatrul, de exemplu, unde ne simţim foarte bine reprezentaţi), iar Opera, ca artă ce îmbină şi vizualul cu muzica, este cel mai potrivit loc. Şi de aici vine şi titlul: Unde-l duci pe Preşedintele Macron dacă ne vizitează? Mai ales că preşedintele Franţei e un cunoscător fin al muzicii clasice. La fel şi dna Merkel, pe care multă lume a văzut-o la festivalurile de la Salzburg sau Bayreuth. Unde ai vrea să-i vezi zâmbind sincer, după o zi de activităţi oficiale? Nu e o întrebare nelalocul ei, căci tot la 1 Decembrie 2018 debutează şi Sezonul Cultural Francez în România.

A propos de teatru. Opera Naţională Bucureşti are un buget de 7 ori mai mare decât Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova (un teatru reprezentativ, cu care ne mândrim).

Sigur, şi despre Teatru, în general, cred că se vorbeşte de 7 ori mai mult decât despre Operă în România.

1001 de proiecte centenare

Desigur, dacă ai sta de vorbă cu orice „copil al operei” (aşa cum se descriu multe dintre personajele cheie ale teatrelor lirice) despre starea branşei în România secolului XXI, situaţia ar fi rezumată aşa cum o făceau în secolul trecut „oamenii de fotbal”: totul merge foarte bine şi ar funcţiona încă şi mai bine dacă statul ar mai da nişte bani, la nivelul celor din Occident.

Dar statul dă bani, şi încă mulţi. O dublare a salariilor artiştilor, fără nici o condiţionare, e un mare gest de generozitate. Sigur, nu a observat nimeni nici o îmbunătăţire a prestaţiilor artistice, că doar era vorba de un gest reparatoriu pentru această categorie socială atât de prigonită bugetar.

Numai că dacă bugetul Operei din Bucureşti este de 12 milioane €, artiştii, fără deosebire că sunt angajaţi sau independenţi, au acces la câteva instituţii de finanţare a proiectelor culturale ale căror bugete anuale ating aproape 50 de milioane €. E vorba de Creart, Arcub şi AFCN. Ceea ce nu poate fi decât îmbucurător, numai că unele voci susţin că proiectele finanţate de aceste vehicule financiare ar fi nişte şuşe, care au câştigat necinstit finanţarea.

ŞUŞANEÁ, şuşanele, s. f. Spectacol (de varietăţi) cu numere improvizate, de calitate discutabilă, atât în privinţa programului cât şi a interpretării. Aranjament în vederea obţinerii unor profituri. – Cf. tc. ş i ş ã n e. (sursa: DEX '09)

Operele din România au un buget de 1,6 ori mai mare decât toate muzeele.

Am fost tentat să cred şi eu această teorie, căci spectacole îndoielnice sunt mai toate. Ghinionul acestor instituţii este însă lipsa de transparenţă. Numai AFCN a publicat pe website lista completă a proiectelor, nu doar cele câştigătoare, ci şi cele respinse. Şi ce să vezi? La fel de dubioase sunt şi proiectele respinse, nu mi-a sărit nici o nedreptate în ochi parcurgând titlurile şi asociaţiile artistice care le propun.

A murit creativitatea? Poate că nu, dar în goana după bani, cine mai ţine cont de creativitate?

Responsabilitatea cheltuirii banilor publici

Subvenţia pe care ONB o primeşte de la Ministerul Culturii a crescut constant în ultimul deceniu, de la 3,3 milioane € în 2005, la 5,95 în 2006, 6,5 în 2007, 7,66 în 2008 şi aşa mai departe.

Astăzi, ONB are un buget de 4 ori mai mare decât avea în 2005.

Se cunoaşte? În unele locuri, da (există un stoc de producţii noi, unele foarte bune din punct de vedere vizual, dar şi această tendinţă stagnează de mai mult de un an, fără semne că ar reveni). Din punct de vedere muzical nu e nici o diferenţă. Din punct de vedere organizaţional e un haos. Spectacolele sunt mai puţine, iar scandalurile au reuşit să răzbată plenar în presa internaţională.

E nevoie de o reformă?

Întrebarea pare deja redundantă, după argumentele de mai sus. Să presupunem însă că într-un efort sublim, de ultim moment, s-ar găsi un proiect pentru Centenar la ONB pe măsura înaltei semnificaţii a momentului. Există vreo şansă să previi cornul să cânte complet fals? Pentru asta nu există nici o soluţie. Atâta vreme cât standardul artistic al instituţiei este cel al suficienţei, şansele ca preşedintele Macron să izbucnească în râs la o tiradă complet falsă a partidei de alămuri sunt foarte mari.

Să nu uităm că instituţia funcţionează la fel din 1953, de când s-a construit sediul în care activează. Slujbe pe viaţă ale unor truditori ce aşteptă ieşirea la pensie şi care află ce vor cânta chiar în clipa în care deschid partitura, seara, în fosă, sau când ajung la cabină şi descoperă costumul pe care urmează să-l îmbrace pe scenă. Acest concept se numeşte teatru de ansamblu şi are avantajele lui (de exemplu, prin legarea de glie a unor valori într-un stat totalitar), dar într-o ţară mai puţin prosperă aşa cum este România, nu poate împiedica nici un artist care depăşeşte stadiul de mediocritate să plece spre o carieră mai bună în străinătate. Ceea ce şi este o măsură a valorii în operă: nu exişti dacă nu cânţi peste tot. Dar care artişti, odată plecaţi, nu au la ce să revină decât accidental, atunci când îşi mai vizitează părinţii.

Cât de mare a ajuns distanţa faţă de excelenţă? Toate teatrele de operă din România finanţate de Ministerul Culturii au adus în sălile lor un număr de 462.000 de spectatori în 2015. Royal Opera House of Covent Garden, cu o subvenţie de 28,5 milioane €, a strâns într-un singur an 740.000 de spectatori, iar în transmisiunile HD din cinematografe încă pe atât. Cui să-i mulţumiţi pentru această prăpastie? Desigur, „oamenilor de operă”.

Opera Naţională Bucureşti are un buget de 9 ori mai mare decât Institutul Naţional al Patrimoniului.

Despre patrimoniu se vorbeşte de cel puţin nouă ori mai mult decât despre operă, până la punctul în care patrimoniul poate deveni o cauză politică. Dar asta e, opera este o artă scumpă oriunde în lume şi nu ne putem permite să renunţăm la ea sau s-o oprimăm financiar fie şi numai pentru simplul fapt că muzica clasică e un simbol al apartenenţei noastre la identitatea europeană.

Ministerul Culturii a anunţat că aşteaptă 1000 de propuneri de proiecte centenare. Poate că al 1001-lea ar trebui să fie chiar reforma iniţiată de minister. O reformă care să-şi propună să susţină cu adevărat cel mai înalt nivel de excelenţă artistică în timp ce se asigură că fiecare leu investit din subvenţia publică este pus la treabă cât mai bine, astfel încât beneficiile pe care le va produce să se întoarcă înapoi către cât mai mulţi contribuabili care au plătit taxe (şi) pentru operă.

Update: Până să vină Centenarul, preşedintele Emmanuel Macron vizitează România pe 24 August.