Arta lemnului, în opera lui Apostu sau Vida Gheza
0
Este ultimul weekend de vizitare pentru o expoziţie care poate fi considerată lejer unul dintre evenimentele de artă plastică ale anului: “Arhetipuri culturale. Sculptura în lemn”, deschisă toată vara în sălile Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR).
Expoziţia a redat ce a însemnat, în secolul XX, sculptura românească într-un material special din mai multe motive: lemnul. Se află expuse şi câteva lucrări ale, probabil, celui mai important sculptor român de după Brâncuşi, posibil un geniu al secolului XX pentru arta noastră plastică: George Apostu.
“Opere din patrimoniul Galeriei Naţionale 1918-1999”, este subintitulată expoziţia deschisă la parterul Galeriei Naţionale, în corpul central al Muzeului, şi într-adevăr evenimentul expoziţional şi-a propus să reflecte ceea ce a însemnat mai important, de-a lungul unui secol, de la crearea României Mari până la sfârşitul veacului, în arta unui material mai rar expus marelui public: lemnul, prin intermediul lucrărilor existente în tezaurul MNAR. Curatorul expoziţiei este Ana Zoe Pop, specialist în cadrul Secţiei de Artă Românească Modernă a muzeului şi co-autor al catalogului, alături de reputatul istoric de artă Ioana Vlasiu.
De la interbelic la sfârşitul de secol
Expoziţia cuprinde 75 de piese de sculptură în lemn din patrimoniul Galeriei Naţionale a MNAR, create în perioada 1918-1999 de 22 de artişti: Hans Mattis-Teutsch, Miliţa Petraşcu, Borgo Prund, Romul Ladea, Szervátiusz Eugen, Ion Vlasiu, Vida Geza, Constantin Arămescu, Kós András, Balogh Peter, Naum Corcescu, Ovidiu Maitec, Gabriela Manole Adoc, Ion Alin Gheorghiu, Mircea Ştefănescu, Alexandru Gheorghiţă, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Rodica Popescu-Racotă, George Apostu, Laurenţiu Mihail, Constantin Popovici, Adrian Popovici. Conform specialiştilor muzeului, “expoziţia se înscrie într-un demers de valorificare a unui fond muzeal mai puţin cunoscut, fiind inedită prin numărul mare de artişti selectaţi pentru a ilustra tema propusă”.
Într-adevăr, varietatea artiştilor prezenţi în expoziţie şi a tehnicilor lor de execuţie (şi, evident, a “filozofiei” inerente actului artistic) este ceea ce surprinde la o primă parcurgere a sălilor expoziţiei. “În expunere sunt prezenţi artişti interbelici, care oscilează între un modernism clasicizant şi forme radicale ale modernităţii, alături de sculptorii afirmaţi la sfârşitul anilor ’60 şi în anii ’70, perioadă de generalizare şi diversificare a expresiei abstracte, când sculptura în lemn devine un fenomen major, fiind stimulată de apariţia şi proliferarea simpozioanelor de sculptură în aer liber”, reamintesc autoarele catalogului.
Modernism, avangardă, tradiţionalism şi realism socialist
Aşadar, vom găsi în expoziţia de la MNAR, în primul rând, artişti din interbelic, care oscilează între modernismul cu accente tradiţionale şi tradiţionalismul cu impulsuri de avangardă (aşa cum ne-a demonstrat, pentru pictură, că stau lucrurile Erwin Kessler în excepţionala sa expoziţie “Culorile avangardei”, deschisă la MNAR acum câţiva ani). Aici, o importantă contribuţie este cea a artiştilor transilvani aparţinând aşa-ziselor minorităţi conlocuitoare, mai puţin cunoscuţi şi expuşi într-o săliţă separată. Nume legendare precum “preotesa” avangardei, Miliţa Petraşcu, sau versatilul Hans Mattis-Teutsch îşi află, firesc, locul aici.
După război, evident că lucrurile se schimbă. Avem, pentru început, omniprezenta tiranie a realismului socialist, care a frânat, în mod clar, cursul normal al artei româneşti. Chiar şi aici, însă, se găsesc artişti puternici, care realizează opere majore, dincolo de platitudinea subiectului impus. Este cazul, desigur, al unor Romul Ladea sau Vida Gheza (Geza Vida). Or fi reprezentate aici figuri de lucrători ai pământului sau tradiţionale “dansuri din Oaş“, dar (neo-)clasicismul impus al manierei de lucru are, cu siguranţă, forţă şi marchează, totuşi, un moment artistic important.
Experiment şi neo-bizantinism
Lucrurile se schimbă, din nou, o dată cu deschiderea permisă de autorităţi în artă la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Eliberaţi din chingile proletcultismului, artiştii se avântă spre experiment, încearcă a fi cât mai radicali posibil, constituind astfel o originală (neo-)avangardă sui generis.
Modernitatea demersului acestei generaţii, înclinată în mod pragamatic spre abstract şi spre încifrarea expresiei, este frapantă. Nume ca Ovidiu Maitec, Gabriela Manole Adoc sau Ion Alin Gheorghiu sunt în cel mai înalt grad reprezentative pentru fenomen.
Atenţie, vorbim însă de exprimarea în materialul arhaic al lemnului, ceea ce face ca apelul să fie în permanenţă spre tradiţional/arhaic/bizantin, într-un mod specific epocii (anii ’70-’80, chiar ’90), similar, în pictură, cu ceea ce a realizat în opera sa un Horia Bernea. Un caz cu totul unic în această perioadă este cel al lui George Apostu, asupra căruia vom reveni.
Civilizaţii ale lemnului
În ce priveşte tehnicile propriu-zise de execuţie, varietatea acestora este, cum spuneam, stupefiantă. “Lucrările selectate ilustrează câteva modalităţi prin care sculptorii români s-au raportat la noţiunea modernistă de «fidelitate faţă de materie», impusă de Brâncuşi şi generaţia lui, folosind tehnica cioplirii în lemn şi polisajul, care implică lucrul direct cu materialul sculptural şi absenţa intermediarilor (elevi, ucenici, angajaţi etc.), precum şi transferarea interesului de la obiectul reprezentării, la proprietăţile şi specificitatea materiei prime – în cazul de faţă lemnul”, explică curatoarea.
Sigur că, vorbind despre lemn, putem glosa foarte mult asupra specificităţii acestui material, identificat aproape de la sine cu arhaicul şi cu tradiţionalul. “Arhetipuri sculpturale”, se numeşte expoziţia de la Muzeul de Artă, şi astfel ni se oferă cheia de acces care unifică varietatea obiectelor artistice expuse. Civilizaţia/civilizaţiile lemnului, termenul se referă la culturi arhaice, care – urmare inexorabilă a perisabilităţii acestui material – au ajuns până la noi într-o formă fragmentară şi imprecisă. De aici, aura de mister şi de inefabil care le însoţeşte.
Lemnul – agent al sacrului
Pe de altă parte, lemnul este asociat în mod natural cu religiozitatea, cu dimensiunea spirituală a omului, dar cu cea primară, arhaică. “Ucigă-l toaca”, este denumit în popor demonul, chiar şi acum oamenii bat în lemn pentru a goni ghinionul etc., pentru că, în vechime, toaca (de lemn) era cea utilizată pentru a îndepărta spiritele rele şi pentru a aduna membrii colectivităţii în jurul celor sfinte – fie că actorul principal de intermediere a sacrului era un şaman (vrăjitor/solomonar) sau un preot creştin.
Aşadar, lemnul este materialul ideal care, în operele artiştilor (neo-)modernişti din perioada postbelică, uneşte spiritul artistic avangardist cu rapelul la tradiţie, la arhaic, la primitiv. (Redescoperirea artei primitive – africane, polineziene, amerindiene etc. – a fost unul dintre leitmotivele avangardei istorice, de la Picasso sau Matisse până la Brâncuşi.) Este ceea ce face specificul lucrărilor artiştilor autohtoni din această perioadă, nume mai mult sau mai puţin cunoscute publicului larg, dar care constituie, indiscutabil, un moment important în evoluţia artei noastre plastice.
Capodoperele lui Apostu
O menţiune cu totul specială merită cele câteva lucrări ale lui Apostu, presărate ici-colo în sectorul expoziţiei dedicat artei sculpturale a anilor ’70. Artist unic şi inclasabil, George Apostu (1934-1986) este, cu siguranţă, unul dintre cele câteva nume care vor constitui, pe parcursul trecerii secolelor, panteonul artistic al nefericitului neam plasat de bunul Dumnezeu între Carpaţi şi Dunăre. Scârbit de continuul război cu obtuzele autorităţi ale vremii, sculptorul s-a stabilit, la cumpăna anilor ’80, la Paris, unde, din nefericire, a încetat prematur din viaţă, la doar 52 de ani.
Acum multă vreme, o retrospectivă Apostu, găzduită de Mihai Oroveanu în sălile Artexpo de la Teatrul Naţional, a constituit o revelaţie pentru cronicar. Lucrările expuse te izbeau nu numai intelectual, ci şi emoţional, lucru rar pentru o artă, totuşi, modernistă, dacă nu chiar de avangardă. Magnificul ciclu de lucrări “Tată şi fiu”, am putea spune de-a dreptul sokurovian (“Mamă şi fiu”, se cheamă una dintre capodoperele cineastului), este una dintre rarele experienţe artistice de neuitat, cu care te întâlneşti doar de câteva ori într-o viaţă. La fel, ciclul de “Fluturi” era o magistrală exemplificare a ideii de avangardă şi de abstracţionism, una care, spre deosebire de atâtea altea cazuri, avea, în spate, şi conţinut, şi “carne” conceptuală. Esenţializarea expresiei formale merge mână în mână la Apostu cu rafinarea conceptului, şi aceasta este adevărata artă abstractă şi ceea ce asigură valoarea perenă a operei acestui artist.
Puţin din aceste capodopere se află expus aici, dar avem totuşi un exemplar semnificativ din seria “Tată şi fiu”, precum şi câteva “Portrete”, reprezentative pentru teribila artă a acestui mare sculptor al nostru. “Limitându-se la sculptura în lemn din colecţiile muzeului, expoziţia nu îşi propune o abordare exhaustivă a subiectului, ci mai degrabă o prezentare cronologică a unor repere semnificative din evoluţia acestei tehnici artistice, în viziunea sculptorilor din România, pe parcursul secolului al XX-lea”, conchide curatorul Ana Zoe Pop, despre această remarcabilă expoziţie.
INFO
“Arhetipuri culturale. Sculptura în lemn. Opere din patrimoniul Galeriei Naţionale 1918-1999”
Artişti: Hans Mattis-Teutsch, Miliţa Petraşcu, Borgo Prund, Romul Ladea, Szervátiusz Eugen, Ion Vlasiu, Vida Geza, Constantin Arămescu, Kós András, Balogh Peter, Naum Corcescu, Ovidiu Maitec, Gabriela Manole Adoc, Ion Alin Gheorghiu, Mircea Ştefănescu, Alexandru Gheorghiţă, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Rodica Popescu-Racotă, George Apostu, Laurenţiu Mihail, Constantin Popovici, Adrian Popovici
Curator: Ana Zoe Pop
Unde: Muzeul Naţional de Artă al României (Calea Victoriei 49-53), la parterul Galeriei Naţionale
Când: până pe 28 octombrie 2012
Autori catalog: Ana Zoe Pop, Ioana Vlasiu
Se încarcă comentariile...
