Este evident, pentru cine cunoaşte măcar câteva dintre cele 34 de titluri (scurte şi lungi) semnate până în prezent de regizorul finlandez Aki Kaurismäki (începând cu documentarul muzical „The Saimaa Gesture“, realizat în 1981 împreună cu fratele său, Mika Kaurismäki, şi cu „Crimă şi pedeapsă“, ecranizarea dostoievskiană din 1983), că cineastul – cu toate că valoarea i-a fost dată exclusiv de stilul atât de personal pe care şi l-a creat, de valoarea estetică a filmelor sale – este un umanist, apărător al celor năpăstuiţi (vezi numeroase filme dedicate de el defavorizaţilor finlandezi, săracilor în genere), mândru că se integrează astfel într-o întreagă tradiţie a artei occidentale. Prin urmare, regizorul nu putea rata cel mai ofertant subiect din acest punct de vedere, obsesia actuală a tuturor artiştilor de stânga din Occident, adică imigraţia ilegală care presează şi sufocă continentul. (Valoarea principală a acestor artişti este compasiunea – de sorginte creştină, chiar dacă nici unul dintre ei, atei declaraţi, nu ar mai recunoaşte-o –, indiferentă chestiunilor de real politik, similar vechiului principiu hipiot „doar iubirea va salva lumea“.)

Faptul a fost vizibil deja odată cu precedentul opus al cineastului, „Le Havre“, din 2011, unde era vorba despre un copil african pe care „oamenii de bine“ îl sustrăgeau vigilenţei autorităţilor portuare franceze. Între timp, însă, a apărut imensa criză a refugiaţilor musulmani din Orientul Mijlociu, în primul rând a celor din Siria şi Irak, iar Kaurismäki trebuia să se exprime despre acest lucru, printr-un film despre care afirmă, fără a da prea multe motive, că este ultimul al său. În plus, „Le Havre“ era plasat, totuşi, în Franţa (unde, într-adevăr, finlandezul a realizat mai multe filme), pe când, odată cu „The Other Side of Hope“, el se întoarce în Finlanda natală, mai exact în capitala Helsinki, unde-i turnat filmul.

Sirianul şi fino-ugricul

Pelicula cu un titlu atât de preţios spune, de fapt, două poveşti, care, bineînţeles, până la urmă se vor topi într-una singură. Prima este cea a refugiatului sirian Khaled (Sherwan Haji, debut în film), care-ajunge din întâmplare în Finlanda, dar declară că s-a îndrăgostit de această ţară şi nu-şi mai doreşte s-o părăsească. Până atunci, însă, Khaled are multe de tras, din partea „oamenilor răi“, cum ar fi autorităţile obtuze de la Imigrări (care consideră, chiar când la televizor sunt date noi imagini ale atrocităţilor din Alep, că acesta este un loc relativ sigur) sau neonaziştii din Armata Finlandeză de Eliberare. Le suportă pe toate impasibil, fără mare putere de reacţie, ca un Iov anesteziat sau – ca să fim mai aproape de sursele cineastului – cu inexpresivitatea unui Buster Keaton / Malec.

Cel de-al doilea personaj principal este mai vârstnicul Wikström (Sakari Kuosmanen), un fost comis-voiajor care renunţă la slujbă şi-şi părăseşte nevasta, pentru a-şi reconfigura viaţa. În acest scop, cumpără, pe-o sumă destul de măricică, un restaurant scăpătat, unde se pricopseşte – pe post de ajutoare şi bucătari – cu o adunătură de ciudaţi şi săraci cu duhul, tipică pentru filmele lui Kaurismäki (similară, oarecum, şi cu cea de la taverna „Soul Kitchen“ din filmul lui Fatih Akin). Locanta nu prea are succes, dar asta nu-l împiedică pe Wikström, atunci când îl găseşte pe Khaled prin gunoaiele de lângă bucătărie, să-şi manifeste generozitatea, adoptându-l şi ajutându-l ulterior să-şi găsească sora, pierdută prin Letonia, şi s-o aducă la Helsinki.

A tunat şi i-a adunat: în lipsă de clienţi, cei cinci o pun de-un restaurant japonez

Un Chaplin al Nordului

„The Other Side of Hope“ are toate mărcile kaurismäkiene atât de îndrăgite de fanii săi: lentoare narativă, cromatică generoasă, dialoguri absurde rostită într-o finlandeză literară (pigmentată aici cu arabă), tandreţea vizibilă în mizanscena cadrului etc. Toate acestea funcţionează, însă, acum în gol, ca un mecanism uzat de prea multă întrebuinţare, căruia i se aude doar hârâitul de patefon patetic – se poate spune că mecanismul merge în gol încă de la „Omul fără trecut“, din 2002, aşa cum se întâmplă cel mai de succes titlu al său. Schematismul (conceptual al) finlandezului era vizibil şi în „Le Havre“, dar aici devine înfiorător. Exemplu: Khaled se pregăteşte să-i dea bani unei cerşetoare bătrâne (după figură, ţigancă / „romă“ româncă) – e singurul care are de gând să facă asta –, dar tocmai atunci este legitimat inopinat de autorităţi (între timp, un alt „ciudat“ i-a asigurat un permis de şedere fals). Pleacă mai departe, bucuros c-a scăpat, şi uită să mai facă generosul gest.

Tematic, Kaurismäki este, de fapt, un chaplinian, pe linia lui De Sica din „Miracol la Milano“ şi a altora, adică un umanist de stânga (Marcel Marx, numele personajului principal din „Le Havre”, cred că era o referire nu numai la profetul de secol XIX drag în continuare stângiştilor, ci mai degrabă la Groucho Marx şi umorul său absurd). Ca şi Charlot, personajele sale se află în permanent conflict cu autoritatea, căreia nu obosesc să i se sustragă şi să-i dea cu tifla. Fluierul poliţistului este cel la care tresar în primul rând aceşti „dezmoşteniţi ai soartei“, „umiliţi şi obidiţi“, dar mare le e şi satisfacţia când „oamenii străzii“ le scapă de sub nas autorităţilor (deşi ilegal, Khaled fentează sistemul imigrărilor ca un maestru, profitând de slăbiciunea incredibilă a acestuia) sau îi lasă laţi pe infamii neonazişti fino-ugrici.

Info

Cealaltă parte a speranţei / The Other Side of Hope / Toivon tuolla puolen (Finlanda-Germania, 2017)
Regia: Aki Kaurismäki
Cu: Sherwan Haji, Sakari Kuosmanen, Kati Outinen

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Aki Kaurismäki – a pus „ţara laponilor“ pe harta cinemaului


34 de titluri – scurtmetraje şi lungmetraje – a semnat până în prezent cel mai cunoscut cineast finlandez, Aki Kaurismäki (născut pe 4 aprilie 1957, în mica localitate Orimattila), punând astfel nu numai Finlanda pe harta cinematografică (alături de fratele său mai mare cu doi ani, Mika Kaurismäki, semnatar al 37 de titluri, însă cu o tentă mai comercială), dar devenind şi unul dintre cei mai influenţi autori de cinema contemporani, pentru filmul de artă. A declarat că se va retrage după ce va regiza 20 de filme de lungmetraj, şi cum „The Other Side of Hope“ ar putea fi considerat al 20-lea (incluzând aici documentarele şi titlurile de televiziune), aceasta ar putea fi explicaţia afirmaţiei că e vorba de ultimul film. A mai declarat, prin interviuri, că a regizat jumătate dintre filmele sale când era treaz şi altă jumătate în timp ce era beat, şi totuşi nimeni nu le poate deosebi.

Deşi nordic, trăieşte-n Portugalia

Kaurismäki a fost influenţat de cineaşti precum Jean-Pierre Melville şi Robert Bresson, şi mai ales Marcel Carné, iar la rândul său a influenţat o întreagă generaţie de regizori, nordici şi nu numai, care pot fi socotiţi kaurismäkieni, cum ar fi islandezul Dagur Kári sau tandemul de belgieni Benoît Delépine şi Gustave (de) Kervern (care-l şi omagiază explicit în primul lor film, „Aaltra“, din 2004) – din fericire, însă, cel mai recent cineast finlandez emergent pe plan internaţional, Juho Kuosmanen (autorul „Celei mai fericite zi din viaţa lui Olli Mäki“), nu este deloc un kaurismäkian.

Cineastul a făcut cunoscută lumii nu doar cinematografia finlandeză, ci şi o întreagă generaţie de actori locali, pe care-i distribuie des, pe sistemul „fetiş“, cum ar fi Matti Pellonpää, Kari Väänänen, Markku Peltola, Kati Outinen sau Elina Salo. În tinereţe, viitorul autor de film a efectuat o largă varietate de slujbe, inclusiv poştaş, spălător de vase şi critic de film, înainte de-a-şi forma, alături de fratele său Mika, propria companie de producţie şi distribuţie de film, Villealfa (omagiu filmului lui Godard din 1965, „Alphaville“). Din 1989, trăieşte în Portugalia, alături de soţia sa, pictoriţa Paula Oinonen.

Top 5 filme importante

1. La vie de bohème / Viaţă de boem (Franţa, 1992)
2. Juha (Finlanda, 1999)
3. I Hired a Contract Killer (Finlanda-Marea Britanie, 1990)
4. Hamlet Goes Business (Finlanda, 1987)
5. Crimă şi pedeapsă (Finlanda, 1983)

Citeşte şi:

„Revoltă în port“ – cronica din 2012 la „Le Havre“ (2011), precedentul lungmetraj al finlandezului Aki Kaurismäki

Evelyne Didi, Matti Pellonpää şi Aki Kaurismäki, pe platoul de la „La vie de bohème“ (1992)

Evelyne Didi şi Matti Pellonpää, în „La vie de bohème“ (1992)