Îţi dai seama văzând acest scurt (82 de minute), dar intens documentar (care a primit Premiul Juriului Ecumenic, ca şi Ursul de Argint pentru scenariu, la Festivalul de la Berlin din acest an), dacă nu realizasei asta deja până acum, că fâşia de pământ numită Chile este una dintre cele mai bizare ţări de pe faţa pământului, una dintre cele mai stranii, dincolo de stranietatea oricum caracteristică ţărilor din America Latină.

Cântarea Chile-ului

Avem aici pe de-o parte cea mai lungă porţiune de coastă pe care o deţine vreun stat din lume (coasta Oceanului Pacific), lanţul muntos al Anzilor Cordilieri, care se termină în sud într-un arhipelag cu numeroase insule şi insuliţe (cea mai cunoscută fiind Ţara de Foc), avem deşertul uscat Atacama în nord, unul dintre cele mai aride locuri de pe planetă, şi avem, dincolo de Anzi, o porţiune din ceea ce se numeşte Patagonia („ţara oamenilor cu picioare mari“, a uriaşilor, aşa cum i-au spus spaniolii).

Toate acestea asigură ţării o remarcabilă izolare, o splendidă autosuficienţă, lucru pe care regizorul Patricio Guzmán îl punctează în filmul său. Deloc ciudat însă, pentru noi românii multe din aceste locuri ne sunt familiare, în primul rând fuegienii din Tierra del Fuego / Ţara de Foc, datorită excelentului roman de aventuri „Toate pânzele sus!“ al lui Radu Tudoran (inspirat, de fapt, din călătoriile reale ale românului Julius Popper).

Învinşii istoriei

Nu aceste lucruri îl interesează însă în primul rând pe autorul filmului, Patricio Guzmán, deşi cum spuneam minutele dedicate lor în film ţi le fac evidente. Aşa cum formula la evenimentul de lansare a filmului jurnalistul Ion M. Ioniţă (filmul este promovat în România de revista „Foreign Policy“), regizorul Patricio Guzmán alege să vorbească în numele victimelor istoriei, să se ocupe de soarta învinşilor, nu de cea a învingătorilor.

Este şi explicabil, dacă ne uităm la filmografia chilianului Patricio Guzmán (născut în Santiago în 1941), semnatar până acum a 26 de titluri, toate în genul documentar: s-a afirmat în anii ’70 cu „The Battle of Chile“, documentar în trei părţi (1975, 1976 şi 1979), iar alte filme ale sale se numesc „Chile, the Obstinate Memory“ (1997), „The Pinochet Case“ (2001) sau „Salvador Allende“ (2004). Aşadar, o „obstinaţie“ pe momentul răsturnării preşedintelui Allende, urmată de represiunea guvernului militar al generalului Pinochet, regizorul fiind el însuşi o victimă a acestui regim: condamnat la moarte de Pinochet, a reuşit în 1973 să fugă din Chile şi să se refugieze în Europa.

H2O

Victimele, mai mult sau mai puţin uitate, sunt o constantă a istoriei Chile-ului, căruia autorul îi remarcă astfel dimensiunea violentă şi esenţa represivă. Avem mai întâi populaţia indigenă, aşa-numiţii „indieni“ sau fuegieni (de la Tierra del Fuego), exterminaţi de căutătorii de aur şi victime ale modernizării, industrializării şi exploatării intensive a pământului. Guzmán (autor şi al scenariului, precum şi vocea din off care citeşte textul) punctează un lucru esenţial: aceşti oameni ştiau ceva ce noi am pierdut – să trăiască în armonie cu Cosmosul şi să sacralizeze fiecare aspect al existenţei, să vadă ca fiind viu tot ceea ce-i înconjura (atitudine pe care, dacă nu reuşim să o regăsim, părerea mea este că specia noastră este condamnată).

Celelalte victime sunt cele ale regimului Pinochet, modul de execuţie al crimelor acestuia fiind descris pe larg. Torturate şi ucise, numeroase persoane au fost aruncate din elicopter în apele oceanului, iar ceea ce leagă cele două momente ale istoriei ţării este câte un nasture de sidef (cel la care se referă titlul). Un subtil şi poetic joc al corespondenţelor este ceea ce practică Guzmán în filmul său: telescoapele plasate în deşertul nordic Atacama ne ajută să înţelegem Universul şi să ne dăm seama că esenţa acestuia este apa (prin poezia lui, filmul acesta este pandant celui precedent al regizorului, „Nostalgia for the Light“ / „Nostalgia de la luz“, din 2010, plasat în deşertul chilian, aşa cum acum se ocupă de Ocean şi de Ţara de Foc).

Totul în film este centrat pe elementul acvatic (planeta este compusă majoritar din apă, la fel ca şi corpul uman), aflat în relaţie cu Cosmosul şi cu stelele (se pare că originea apei şi a vieţii pe Pământ este o cometă din spaţiul extraterestru). Totodată, apa oceanului păstrează amintirea tuturor atrocităţilor la care au fost supuşi membrii comunităţii kawésqar şi chilienii pro-allendişti, de aici metafora nasturelui de sidef. „Memoria apei“, ar putea fi subintitulat filmul, cu referire la „Memoria focului“, carte foarte importantă pentru America Latină, aparţinând autorului uruguayan Eduardo Galeano (plecat dintre noi în primăvara acestui an).

Info

Secretul nasturelui de sidef / The Pearl Button / El botón de nácar (Chile-Franţa-Spania, 2015)
Regia şi scenariul: Patricio Guzmán
Cu: Patricio Guzmán (voce)

4 stele

Citeşte şi: „Sfârşitul unei dictaturi“ – cronica mea la filmul chilian „Nu“, despre răsturnarea paşnică a regimului Pinochet