Antonín Dvořák, Requiem. La Ateneu

Orchestra şi Corul Filarmonicii George Enescu, dirijor Mark Mast FOTO Romica Zaharia

A fost o bucurie să urmăresc Requiemul lui AD pe scena Ateneului Român, o partitură nedrept de rar cântată în concert, peste tot în lume, nu doar în România în dauna altor opusuri din creaţia vocal simfonică requiem, care şi-au câştigat statutul de hit în genul funebru : Mozart, Verdi, Brahms sau Faure.

În afară de Cehia, bineînţeles, ţara natală a compozitorului care îi cântă cît de des poate muzica, cum s-a întâmplat în decembrie 2011, datorie de onoare pentru Filarmonica Naţională Cehă să interpreteze extrase din recviem la funeraliile lui Václav Havel. Dar Cehia menţine vie şi memoria compozitorului naţional, prin lucruri firesti, de zi cu zi, nu doar prin astfel de momente speciale. Concerte, festivaluri, muzee bine întreţinute şi case memoriale temeinic renovate. Aşa cum la noi, ştim bine, nu se întâmplă.. Pentru cehi, Dvorak este aşadar un simbol naţional real, alături de confraţii Suk, Smetana, Janacek şi Martinu şi panoplia obişnuită din care trebuie să amintesc leul boem şi vulturul morav dar şi naţionala de hochei pe gheaţă, Jan Hus şi berea cu un ţap pe etichetă.  Sau, celebra zmrzlina,  prietenii ştiu de ce. 

Care ar fi motivul absenţei de pe scenele de concert ale acestui Requiem ? Mai întâi, durata lucrării, 95-100 de minute – cu aproximativ 15 minute mai lungă decât recviemul verdian -  dar şi bogata distribuţie orchestrală , cu alămuri consistente, percuţie, orgă şi un cor enorm, o orchestră încărcată după tipicul romantismului târziu şi dificultăţile de rigoare care pot explica, până la un punct, rarisima întâlnire cu această muzică altundeva decât pe o scenă cehească şi lipsa ei din stagiunile repertoriale de la noi şi de aiurea. Cu atât mai mult  mi s-a părut frapantă răceala cu care îşi salută publicul român orchestra simfonică ce poarta numele lui George Enescu, condusă pe scena Ateneului de un dirijor din filiaţia celibidachiană. Şi nu e pentru prima dată când simt că la Bucureşti melomanii nu-şi onorează îndeajuns muzicienii oraşului. Şi dacă pot să înţeleg de ce se cântă atât de rar această muzică funebră, o muzică frumoasă şi tandră, bine pusă în pagină vocal şi orchestral de un componist  care-şi ştie bine meseria, nu pricep în ruptul capului de ce melomanul bucureştean e distant în faţa acestei muzici şi mai ales, faţă de compatrioţii săi, interpreţii care i-o oferă. Necunoaştere sau suficienţă ? Habar n-am ! Nu mă pot opri însă să compar atmosfera glacială din seară de  21 noeimbrie 2013 de la Ateneul Român cu aplaudăcismele iraţionale de la Festivalul Enescu în faţă unor ”nume grele” necondiţionat idolatrizate sau a unor virtuozi excesiv de vitezomani. Ce genă o fi în aparatul afectiv al românului, iute la adorat mediocrităţi bine ambalate în sclipiciul unui marketing conştiincios,  în dauna alor săi... Şi totuşi, spre meritul nostru ca neam de melomani cu ştate grele, mergem săptămânal la Ateneu, dacă nu de mai multe ori pe săptămână. Iar acest requiem s-a cântat şi în martie la Sala Radio, cu un bas ceh şi un dirijor neamţ. Pe care i-am aplaudat cu tenace frenezie.

 Pieter Bruegel cel Bătrân, Triumful morţii 1562

Requiemul lui Dvorak e o misă  funebră atipică, împărţită în treisprezece mişcări şi două mari secţiuni, fiecare construită pe inserţii originale grefate în secvenţele liturgice. Pe lângă formă, la nivel ideatic, dincolo de seducţia reflexiei şi a profundei meditaţii,  e o anumită detaşare bonomă în modul de a privi moartea şi  efemerul uman în muzica cehului Dvorak. Explicată  poate de seva melodică tradiţională a Boemiei, ritmica fastuoasă şi culoarea inspirată cu care compozitorul Rusalkăi şi a şlagărului "From the New World" şi-a câştigat celebritatea, un limbaj de care compozitorul nu se poate detaşa nici măcar când creează muzica unui ritual de îngropăciune. Spre exemplu, finalul Agnus Dei nu e deloc unul sfâşietor, e asumare şi împăcare cu inevitabilul sfârşit a lui a fi din complicata condiţie umană, fără a fi însă impregnat de triumfalismul searbăd al vreunui dogmatism. Faţă de celelalte abordări sacre din creaţia sa, cantata Stabat Mater op.55, reacţie imediată la moartea tragică a ficei sale Josefa în 1876 sau Psalmii op.99, urmare a morţii celor doi mari prieteni ai săi, Ceaikovski  şi Hans von Bullow în 1893, Antonin Dvorak, un religios fervent, îşi concepe Requiemul cu detaşare. Are 50 de ani şi va mai trăi 14, iar ideea sfârşitului, ca pentru orice credincios, înseamnă împăcare şi serenitate: Líbera me, Dómine, de morte ætérna, in die illa treménda…   

Desfăşurarea sonoră a requiemului e muzical construită pe două semitonuri ascendente şi o terţă mică,  adumbritor descendentă, care creează încă de la primul acord nu atât sentimentul de durere cât o stare de tensiune contemplativă, un leitmotiv recurent care străbate întreaga construcţie vocal simfonică.  Văzut pe partitură, în forma sa grafică, acest leitmotiv contorsionat cromatic sus-jos, înaintea fixării sale armonice, sugerează trasarea unei cruci, după modelul notaţional muzical al marelui J.S.Bach, un pasionat al figurativului chiastic. Motivul este o reprezentare a morţii şi acesta a fost preluat de unul dintre discipolii cehi ai lui Dvorak, Joseph Suk in lucrarea pe care acesta a scris-o la moartea maestrului său în 1904 şi pe care a intitulat-o „Asrael“, Symfonie pro velký orchestr  (Asrael, simfonie pentru orchestră mare). Pe lângă simbolistică morţii, cu întregul ei arsenal - de la textul serviciului funebru în limba latină la metaforică aripă a îngerului aducător de moarte Asrael - ansamblul orchestral amplu, susţinut de cor mare şi garnitura solistică sunt indiciile unei desfăşurări monumentale, fără a fi însă lipsită de supleţe şi chiar graţie. Requiemul lui Dvorak, chiar fără a fi atât de cunoscut ca cel mozartian, e fără îndoială o capodoperă de sinteză romantică, iar interpretarea ansamblului bucureştean al Filarmonicii ”George Enescu” sub bagheta lui Mark Mast a fost  una de zile mari.

Orchestra si Corul Filarmonicii George Enescu dirijor Mark Mast FOTO Romica Zaharia FOTO Romica Zaharia

La nivelul interpretării, varianta dirijorală a lui Mark Mast a avut fluenţă şi robusteţe, o curgere naturală a desfăşurării corale, cu o remarcabilă susţinere orchestrală şi detalii instrumentale meticulos puse în valoare de şeful de orchestră german, care a condus inteligent ampla desfăşurare a requiemului, extrem de dificil de susţinut instrumental şi mai ales vocal în caracterul său general.

Dirijorul (Mark Mast FOTO bayerische-philharmonie.de) a ştiut să unifice dinamica lucrării, bine judecată în ansamblu, reuşind să creeze o unitate monumentală, sprijinită pe pilonii celor două coruri principale, Dies Irae, în prima secţiune, şi Quam Olim Abrahae Promisisti, fuga celei de-a doua secţiuni. Dacă interpretarea cvartetului solistic a fost una impresionantă în generoasa partitură lirică – o notă specială pentru surprinzătoarea mezzosoprană Antonela Bârnat, dar şi pentru reconfortanta prezenţă a tenorului Marius Vlad Budoiu, voce frumoasă cu foarte bună înţelegere a partiturii, personajul principal a fost corul Filarmonicii ” George Enescu” , condus de Iosif Ion Prunner, care vreme de mai bine de-o oră şi jumătate s-a dăruit fără rest unei partituri acaparante şi epuizante. Jos pălăria, doamnelor şi domnilor ! De aceea, încă o dată, n-am înţeles deloc reacţia rece, plată şi adormită a sălii la finele vocal-simfonicului. O fi fost ceaţa de noiembrie, sau cine ştie ce alte meteorologisme.

Mă bucur însă că la nivel instituţional Filarmonica a avut înţelepciunea să continue colaborarea cu dirijorul principal al Bayerische Philarmonie după ce anul trecut acesta a organizat centenarul Celibidache în România, în cadrul căruia a dirijat la pupitrul Filarmonicii ”George Enescu” prima audiţie mondială a suitei româneşti scrise de Sergiu Celibidache pe tema mioriticului Haz de Necaz.

Mark Mast a studiat muzica la Heidelberg şi Paris, având şansa întâlnirii cu Sergiu Celibidache în tinereţe: Datorez totul lui Celibidache, tot ce reprezint ca muzician în acest moment am învăţat de la el. Şi încerc să urmez aceste principii şi să le aduc la rîndul meu în tot ceea ce fac muzical şi nu numai …mărturisea dirijorul german anul trecut într-un interviu acordat TVR, pentru emisiunea Universul Celibidache.

Astăzi Mark Mast este un dirijor format, invitat constant să conducă ansambluri din Germania şi din întreaga lume. A fost director muzical al Festivalului Orff  Andechs, dirijând în 2012  şi în cadrul celei de-a 15 a ediţii a Schwazwald Musikfestival.

Şi sperăm să-l mai vedem în România, cu astfel de lucrări ieşite din convenienţa repertorială călduţă. Din care trebuie să ieşi prin dirijori tineri, noutate şi o adaptare la repertoriul contemporan, cât de posibilă este ea. Timpul este necruţător, aşa cum am auzit şi în muzica lui Dvorak.

 Pieter Bruegel cel Bătrân, Triumful morţii 1562, detaliu

La final, recomandărea mea de audiţie la conservă (apud Celibidache) :

1.Karel Ancerl, Czech Vocal Enssemble & Czech Philarmonic, solişti Maria Stader, Sieglinde Wagner, Ernst Haefliger şi Kim Borg, MEMBRAN 1959

2.István Kertész, Ambrosian Singers & London Symphony Orchestra, solişti Pilar Lorengar, Erzsébet Komlóssy, Robert Ilosfalvy, Tom Krause,  DECCA 1996

3. Mariss Jansons, Wiener Singverein & Royal Concertgebouw Orchestra, solişti Krassimira Stoyanova,  Mihoko Fujimura, Klaus Florian Voqt, Thomas Quathoff, RCO LIVE, 2010