INTERVIU VIDEO Andrei Pleşu, scriitor: „Suntem cuprinşi de o dezordine ritmică“

Andrei Pleşu este de părere că o mai bună folosinţă a muzicii ne-ar putea îmbunătăţi viaţa, punând ordine în confuzia ritmică şi în zgomotul în care ne ducem traiul

Într-o perioadă în care Festivalul „George Enescu“ ne face pe tot mai mulţi să ne gândim numai la muzică, l-am rugat pe Andrei Pleşu să ne spună câteva cuvinte despre această temă. Puţin surprins de cererea noastră, pentru că muzica nu reprezintă domeniul său de activitate, scriitorul a acceptat totuşi discuţia propusă de noi. Iar ceea ce a rezultat este – ca întotdeauna în cazul lui Andrei Pleşu – un adevărat spectacol al inteligenţei şi al elocinţei.

„Weekend Adevărul“: Care e relaţia dumneavoastră cu muzica clasică?

Andrei Pleşu: Trebuie să admit că existau premise să fie mai bună. Am început, în copilărie, prin a lua lecţii de pian. Am făcut asta un an sau doi cu o doamnă foarte apreciată la vremea aceea, doamna Jeniţa Ghiga. La sfârşit de an, aveam şi o serbare, în care fiecare dintre elevii doamnei Ghiga trebuia să se producă cu o piesă învăţată în timpul anului. Cu acest demaraj, ar fi trebuit să fiu mai angajat în domeniu. Or, viaţa m-a dus în altă direcţie, la fel gusturile şi angajările mele profesionale. Muzica a rămas, însă, un acompaniament de fundal permanent. Sunt un om care ascultă muzică cu plăcere şi cu folos ori de câte ori are prilejul.

Ori în cadenţe triste, ori spasmodic

Cum ar putea muzica să ne îmbunătăţească vieţile?

Cred că, de multă vreme, suntem toţi cuprinşi într-un fel de dezordine ritmică. Stăm prost cu ritmul. Vorbim după o ritmică adesea străină limbii române, ne mişcăm aproximativ, respirăm prost, punem accentele prost. Şi, până la urmă, lucrul ăsta strică sufletul. În greaca veche, „a educa“ se spunea „a ritma pe cineva“, a-i da un ritm. Altfel, desfăşurarea unei zile, a unui an, a unei vieţi are un aspect de leşie fără accente şi fără relief. Cred că trebuie să fim „reparaţi“, trataţi de aritmie. Şi mai e ceva: trăim într-o lume extrem de zgomotoasă. În România, se vorbeşte tare, mult, se ţipă, se strigă. Locurile publice sunt un fel de iarmaroc. Nopţile sunt foarte zgomotoase, strada are un aspect de isterie sonoră. Or, muzica ar putea fi o terapeutică extraordinară pentru tipul ăsta de dezordine ritmică. Trebuie să intrăm în ritm. De altfel, şi economic, şi politic trebuie să intrăm în ritm. Noi nu suntem în ritm. Ne comportăm ori inerţial, în cadenţe triste, ori spasmodic. Nici una, nici alta nu sunt versiuni ale ritmului, iar muzica ar putea, cred, să remedieze lucrurile. 

Pe care trebuie să învăţăm şi s-o ascultăm...

Am cunoscut în tinereţe un domn, Tudor Ţopa, care era foarte priceput în materie de muzică. Mi-a explicat odată că educaţia muzicală poate să înceapă cu identificarea clipei muzicale. În fiecare piesă muzicală importantă există un episod, un moment de culminaţie sau de destindere melodică la care ai acces imediat, spontan. De la identificarea clipei, poţi iradia către întreg. Eu cred că şi viaţa omului trebuie să fie o sumă de clipe muzicale. Noi nu trăim muzical: armonic, polifonic, melodios. Ar fi foarte important să începem să fim atenţi la clipa muzicală a fiecărei zile, a fiecărei săptămâni, a vieţii noastre. 

Există şi o parte bună a lăutărismului

În privinţa educaţiei muzicale, noi stăm destul de prost. În comparaţie cu, de exemplu, Germania, unde mai toţi oamenii sunt alfabetizaţi muzical, ştiu să citească notele.

Nici Germania nu mai e ce-a fost, ca să zic aşa. Există acolo, într-adevăr, o educa-

ţie muzicală solidă. De altfel, nemţii au şi o producţie muzicală tradiţională care a marcat lumea, nu numai Germania. E un alt tip de înşurubare în fenomenul muzical. La noi, există ceva care e luat în râs, care nu seamănă deloc cu lumea germană, dar care are un fel de subterană interesantă: lăutărismul. Avem, desigur, varianta proastă a lăutărismului: a face totul după ureche, a improviza fără seriozitate. Dar există şi un fel de participare intensă a interpretului şi a ascultătorului la ceva care, dacă e făcut profesionist, fără abuzuri lăcrămoase, fără prea multe înflorituri, creează o atmosferă melodică deloc de neglijat. Eu, când ascult Enescu, de pildă, la vioară, simt, în străfundurile modului lui de a se raporta la partitură, o patimă lăutărească pe care n-o recunoşti la altcineva. Este pasiunea celui care se lipeşte pe sunet şi pe instrumente într-un fel aparte. Nu e de neglijat dimensiunea asta. Apoi, şi la nemţi există o variantă ritmică proastă – dacă vezi un concert german de muzică uşoară sau de muzică folclorică, ai să observi că sala aplaudă cadenţat.

N-are ritm, are doar cadenţă. S-ar zice că aplaudă mărşăluind. Sigur, există şi varianta militară a ritmului, dar există şi marea muzică germană, pe care nimeni n-o poate evacua în niciun fel. Se poate îmbunătăţi cadenţa ca să devină ritm, se poate îmbunătăţi lăutărismul ca să devină pasiune. Să sperăm că ne va ieşi, dar nu sunt prea optimist în legătură cu asta. 

Până să se revoluţioneze studiul muzicii în şcoală, avem Festivalul „Enescu“, pe care chiar dumneavoastră l-aţi reînfiinţat, după ’89. Ce v-a făcut să puneţi din nou pe hartă un asemenea festival? 

În ultimii ani înainte de ’89, Ceauşescu întrerupsese Festivalul „Enescu“, cu atât mai mult concursurile Enescu, pentru că era o cheltuială prea mare. Mi s-a părut esenţial şi elementar ca, după schimbarea din ’89, această tradiţie a Festivalului Enescu să fie recuperată. Am avut şansa să fiu în poziţia care să-mi permită să fac asta, aşa încât, în timpul ministeriatului meu, s-a reluat tradiţia Festivalului Enescu. Primul director de festival a fost Ludovic Spiess. E una din performanţele pe care mi le asum cu satisfacţie – faptul de a fi repus pe linie o manifestare muzicală de asemenea  anvergură.

Andrei Pleşu despre relaţia sa cu muzica clasică:”Am luat lecţii de pian în copilărie. Ne aflăm într-o dezordine ritmică”

„Îmi plac oamenii întregi“

Care e compozitorul preferat? La ce vă reîntoarceţi periodic?

N-am cum să evit ceea ce a devenit o platitudine: Mozart. Este inevitabil, din punctul meu de vedere, în mult mai mare măsură decât alţii. Nu vă pot da un răspuns spectaculos pentru că nu sunt, din păcate, un împătimit, un om branşat la această reţea. Ascult cu plăcere tot ce sună bine şi mi se pare că multe lucruri sună bine. 

După cum ştiţi, împreună cu „Dilema veche“ vor fi distribuite CD-uri cu Daniel Barenboim şi cu Radu Lupu...

O bună idee a acestei publicaţii. Îmi place de câte ori văd – şi nu e prima oară – că „Dilema“ funcţionează ca mediator, ca purtător de mesaje culturale. Livrează filme, livrează muzică, livrează cărţi. Şi, în felul ăsta, nu funcţionează doar ca o voce solitară, ci ca un creator de ambianţă intelectuală şi culturală. O dovadă că „Dilema“ îşi vede misiunea într-un sens larg, pe care îl salut  de câţiva ani, chiar dacă de departe, din afară. 

Cum vi se pare alegerea celor doi?

Amândoi sunt figuri speciale pentru mine. Cu Radu Lupu, ne cuplăm la tradiţia Dinu Lipatti – de altfel, el a avut aceeaşi profesoară ca Lipatti, pe doamna Florica Musicescu. Iar, în cazul lui Barenboim, avem de-a face cu cineva care nu este numai un mare muzician, dar şi o personalitate extrem de bine profilată pe toate planurile. Mie îmi plac reuşitele astea totalizante, în care nu există doar o virtute sau un talent monomaniac, iar restul e lăsat în paragină. Îmi plac oamenii întregi. Or, am sentimentul că Barenboim este un om întreg şi în felul lui de a gândi, şi în felul lui de a se manifesta public. Şi când nu e vorba strict de muzică, e un om curajos şi un om neconvenţional. Aştept cu mare poftă această întâlnire.

Cu Johnny Răducanu, la pianul lui Enescu

Spuneaţi cândva că Johnny Răducanu a fost singurul om care v-a convins să cântaţi. Cum v-a sedus?

Johnny era un seducător. Cine l-a cunoscut ştie că avea un farmec şi o capacitate neobişnuită de mobilizare a atenţiei şi a interesului. Mi-a făcut o vizită la Tescani, unde aveam un fel de domiciliu obligatoriu... 

Păi, era chiar domiciliu obligatoriu. 

Ezit să spun lucrurile astea pentru că am avut unele ecouri dezaprobatoare: „Ce te tot lauzi cu exilul de la Tescani?“. E drept, n-am fost arestat, n-am fost bătut, n-am fost un mare disident, dar am fost, totuşi, exilat la Tescani. Şi am stat acolo în condiţii care, într-un sens, nu mi-au displăcut, pentru că nu mă pisa nimeni la telefon, pentru că îmi făceam programul cum voiam eu, citeam ce voiam, savuram singurătatea. Dar eram izolat şi nu ştiam cât o să dureze toată povestea... În fine, a venit Johnny să mă viziteze. El era foarte tandru în situaţii grele, voia să-ţi arate afecţiunea lui. Mi-aduc aminte că-mi făcea şi mici cadouri. În fiecare zi, îmi dădea ceva, ca să mă binedispună: mi-a dat deodorantul lui, mi-a dat tenişii lui... 

V-a predat şi cursuri la pianul lui Enescu, nu?

Ca să ne umplem programul, având modelul Păltiniş, unde în fiecare zi învăţai câte ceva, şi profitând că e Johnny acolo, i-am spus: „Nu îmi faci şi mie o introducere în istoria jazzului?“. Johnny a fost surprins că e pus în postura asta. Şi, când a văzut că vin şi cu un carneţel şi cu un creion, aproape că s-a speriat. S-a văzut dintr-odată într-o postură pedagogică importantă. Johnny nu era un simplu interpret, era şi un bun pedagog – am şi acum notiţele pe care le-am luat atunci.

Cu acea cântare celebră cum a fost?

Într-o seară, cum e normal în Moldova, am băut şi noi un pahar de vin sau mai mult, om fi băut şi nişte ţuică, nu mai ţin minte, el a cântat ceva la pian, am mormăit şi eu câte ceva. S-a întâmplat următorul lucru: în biblioteca lui George Enescu de la Tescani, pe care eu aveam ca sarcină, fiind bibliotecar acolo, să o fişez, găsisem un volumaş în care erau cuvintele de la toate melodiile celebre interbelice. Romanţe, Ionel Fernic, Vasile Cristian... Eu ştiam melodiile, dar nu şi cuvintele. Într-o seară, de amuzament, cu acea cărţulie în mână şi cu Johnny la pian, am început să improvizăm. Pe urmă, Johnny a luat-o foarte în serios şi a lucrat o zi întreagă la înserierea acestor melodii, cu tranziţii speciale, care să lege linia melodică a uneia de cea următoare. A făcut un fel de program. Şi l-am cântat. Apoi, înregistrarea asta a început să circule şi mi s-a spus că a ajuns o copie şi la Monica Lovinescu, care n-a mai înţeles nimic. Adică ea făcea emisiuni despre ce dezastru mi s-a întâmplat, despre cum am ajuns la Tescani, trimis de Securitate, iar eu la Tescani cântam cu Johnny Răducanu „La umbra nucului bătrân“!... România a fost întotdeauna, cum zicea Belu Zilber, un amestec de I.V. Stalin şi I.L. Caragiale. 

Andrei Pleşu despre ritmul la români şi clipa muzicală

Ziarul Festivalului Enescu e făcut de„Adevărul“

La cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu“, ziarul „Adevărul“ editează publicaţia festivalului, de 16 şi respectiv 24 de pagini, care se va distribui de luni până vineri, în perioada 30 august-27 septembrie. Acest supliment va fi difuzat gratuit în Bucureşti, împreună cu ziarul „Adevărul“ şi cu „Weekend Adevărul“, dar şi trimis tuturor abonaţilor. De asemenea, va putea fi găsit în sălile de concert şi în toate spaţiile în care au loc evenimentele Festivalului Enescu. Din această publicaţie veţi putea afla programul complet al concertelor, veţi putea citi interviuri cu marii artişti invitaţi, reportaje, cronici de spectacol, materiale comemorative şi file din biografia lui Enescu. 

Foarte multă informaţie legată de Festivalul Enescu va fi livrată şi online, pe site-ul adevarul.ro, într-o secţiune dedicată festivalului (festivalenescu.adevarul.ro). Aici, pe lângă biografii, cronici, secvenţe din ediţiile de început ale Festivalului „Enescu“, furnizate de Sahia Film, va fi publicată şi agenda completă a festivalului. Tot aici vor fi transmisiuni live din Piaţa Festivalului. 

„Colecţie cu dichis“, la „Dilema veche“

Revista „Dilema veche“ se distribuie, începând din 29 august, împreună cu câte un CD de 

colecţie, în care pot fi ascultate interpretările a doi mari artişti invitaţi la Festivalul George Enescu: Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Primele trei CD-uri vor fi cu Daniel Barenboim şi concertele lui 

Beethoven pentru pian şi orchestră, iar următoarele trei cu Radu Lupu cântând din 

Mozart, Schumann, Grieg şi Brahms. Costul revistei cu CD va fi de 14,99 lei.