Regizorul Andrei Călăraşu FOTO RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU

Andrei Călăraşu, care a emigrat în 1965 în Israel, rememorează întâmplări inedite cu actori mari, Puiu Călinescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru şi Mircea Crişan. Despre Stela Popescu, care a debutat într-un film de-al său, regizorul spune că „era frumoasă“ şi „ascultătoare“.

Regizorul Andrei Călăraşu a fost un star al cinemaului românesc de acum 50 de ani. Cu toate acestea, filmele sale „Vacanţă la mare“, „Doi băieţi ca pâinea caldă“, „Portretul unui necunoscut“, „Vultur 101“, „Şi Ilie face sport“, „Alo? Aţi greşit numărul!“ sunt comedii excelente, seniorii şi le amintesc cu plăcere. Ele nu sunt cu politică, sunt cu Puiu Călinescu, cu Iurie Darie, cu Mircea Crişan, cu Birlic, cu tânăra Stela Popescu, pe care Andrei Călăraşu a debutat-o în cinema. A emigrat în Israel în 1965 după ce supravieţuise Pogromului de la Iaşi din 1941, când a fost împuşcat în picior, a „călătorit“ cu trenul morţii până la Călăraşi, oraş de la care şi-a luat şi numele (înainte îl chema Bernard Gropper), fiind „botezat“ de regizorul Alexandru Finţi. În Holocaust şi-a pierdut tatăl şi fratele mai mic, dar nu despre asta va fi vorba aici. A fost de fapt forţat să plece din ţară, după ce a fost încarcerat de Securitate de mai multe ori, preventiv, căci nu a vrut să devină membru de partid şi nici să recunoască talentul actoricesc al fiicei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lica. Interviul care urmează este un mic fragment din ceea ce va deveni o carte de memorii a maestrului Andrei Călăraşu (91 de ani), care va fi publicată în Israel, dar şi în România. 

„Weekend Adevărul“: După Pogrom, ce aţi făcut?

Andrei Călăraşu: M-am întors la Iaşi. Mergeam la Teatrul Naţional tot timpul şi am întrebat dacă n-aş putea să învăţ şi eu, să fiu ceva în teatru. Şi mi-au zis că da, şi mi-au zis să învăţ la Academia de Teatru, numai seara era. Stăteam în teatru, ajutam acolo, trăgeam cortina, mă iubeau actorii. Şi când a fost examenul de sfârşit de an, nu ştiu ce ne-au dat, că eu am ieşit primul. Şi a venit acolo şi directorul teatrului, om mare, şi el mi-a zis: „Bădie, tu eşti bun, dar tu nu ai ce căuta aici, s-a deschis un teatru nou la Bucureşti, Teatrul Armatei, acolo trebuie să te duci tu, că ai să faci carieră“. Nici nu visasem eu aşa ceva. Şi i-am zis lui Coca, soţia mea: „Dar, Coca, mie îmi e ruşine să merg la Bucureşti“.

Cât aţi stat la Teatrul Armatei?

Din 1948 până în 1952, deci patru ani. 

ÎNCURAJAT DE „TANTI COCEA“

Aveaţi patalama la mână.

Aveam, şi m-au adus aici că era teatru nou, avea nevoie de mine. Şi m-a primit directorul teatrului: „Grozav, am nevoie de un copil aici, să îţi vezi de treabă“. Şi am fost tare cuminte, stăteam în teatru de dimineaţă până seara. Trebuia pusă o piesă pentru cei de pe mare şi m-au întrebat dacă vreau să fiu asistent, şi am zis că da, deşi ei se temeau că nu am să am putere să merg pe mare, să stau pe vapor, cum se face acolo. Şi am stat câteva zile, au văzut că sunt un om serios şi m-au întrebat ce vreau să pun în scenă. Şi am zis că vreau „Şcoala calomniei“. „Bun, cu cine?“ „Daţi-mi voie să mă gândesc.“ Şi am pus pe listă pe Leni Caler, pe tanti Cocea  (n.r. – marea actriţă Dina Cocea, 1912-2008), mi-a dat tanti Cocea o fotografie pe care a scris: „Astăzi mic şi mâine mare, tu ai să fii un om mare!“. Şi semna „tanti Cocea“. Îmi pare rău că nu o am la mine să ţi-o arăt. Leni Caler a spus: „Ai să vezi cine ai să fii tu!“.

Câţi ani avea doamna Caler?

70 şi.

Era deja în vârstă.

Da, ea era mare. Ea a trăit cu Mihail Sebastian. Era o poveste întreagă. Eu nu ştiam ce înseamnă, eu îmi vedeam de treaba mea, de regie, de culise, trăgeam cortina, era frumos. Mă iubeau toţi, că fugeam de la unul la altul. Dormeam în teatru, eram acolo când puneau decorul. Gheorghe Vraca mă iubea grozav. El vorbea cu „domnule“, nu cu „tovarăşe“. Şi într-o zi îmi zice: „O să vină o fetiţă, e nepoţica mea“. De unde! Era gagica lui. „O să vină să mă caute, să-i spui că Maestrul e ocupat.“ 

ÎNTÂLNIREA CU CEAUŞESCU

Aţi pus în scenă „Şcoala calomniei“.

O piesă clasică, cu oameni îmbrăcaţi clasic. „Da, ia fă un deviz!“, mi-a zis Alexandru Finţi, directorul teatrului, şi am făcut eu un deviz, cu opt perechi de cizme tip muschetar. „E cam mult, nu o să îţi aprobe, lasă cinci perechi!“„Dar cine să îmi aprobe?“. „Nicolae Ceauşescu, el e şeful secţiei comerciale a teatrului.“ Şi m-am dus cu foaia la el.

La Ceauşescu!

Da. Şi zic: „Am venit să îmi aprobaţi“. „Ia să vedem… cinci perechi… nu! Tri!“ Zic: „Tovarăşul director, sunt cinci!“. „Tri.“ „Sunt cinci, n-am ce face!“ „Tri!“ „Sunt cinci, tovarăşe!“ Şi mai era acolo un om mare, tot de la minister, şi mi-a făcut semn că vorbeşte el cu Ceauşescu, şi a vorbit şi mi-a aprobat.

În ce an era asta? Ceauşescu era mic.

Era ’50 şi ceva, da, eu eram corect, eram cinstit, iubeam teatrul mai mult decât orice. Dar când m-am dus la Finţi şi i-am zis că am primit ofertă să fac cinema, i-am zis că îl iubesc, că ştiu că şi el mă iubeşte, dar am primit telefonul ăsta de la ministrul adjunct al Culturii, regizorul Dinu Negreanu. „Să n-aud de ăsta, ăsta este un aventurier!“ „Da, dar el conduce acum cinematografia şi face un film, «Răsare Soarele»“ „Ăsta nu ştie nimic!“ „N-o fi ştiind, dar vrea ca eu să îi fiu asistent.“ „Dacă tu vrei, am terminat cu tine, ai plecat, să nu mai aud de tine!“ Mă duc şi vorbesc cu tovarăşul Negreanu, îi explic situaţia, ce se întâmplă, că nu mă lasă Finţi. „Lasă, mă, vino la mine, n-o să îţi pară rău.“ Şi îi spun lui Finţi că totuşi mă duc. „Ai terminat cu mine.“ S-a întors cu spatele şi a plecat, fără să îi mai spun „la revedere“, fără să îi mai spun nimic. 

<b>„Barbule, aici eu sunt marele!“</b>

Şi aţi început să faceţi filme. 

M-au primit bine. „Bravo, Călăraşule!“, m-au şi decorat cu Medalia Muncii. „Ce vrei tu să faci?“ „Aş vrea să fac ceva să râdă lumea, că eu am suferit mult în viaţa mea.“ „De ce ai suferit?“ Nu am spus că am fost în lagăr, n-am spus asta niciodată în România, abia în Israel am spus. „Am avut o viaţă grea, zic, am suferit mult, mi-au murit părinţii, am fost orfan.“ „Vrei comedie?“

Şi comedie aţi vrut.

Da. „Bine, mă! Ai scenariu, ai tot?“ „Da, se lucrează acum la un scenariu, o să fie cu actorul Mircea Crişan.“ „Mă, ai grijă, ăla e mare, ăla poate să te îngroape pe tine!“ „Nu o să reuşească, am să mă ţin tare!“ „Hai să te văd!“ Fac eu decorul, vin la repetiţie. Şi îi zic lui Crişan: „Acum ai să spui aşa şi aşa“. „Nu“, zice, „am să spun cum vreau“. „Ce vorbeşti? Aici lucrurile se fac aşa cum zic eu. Ai să faci aşa cum vreau eu, că eu sunt regizor aici!“ Şi am bătut cu pumnul în masă! „Bă, puştiule, eu sunt actor, bă!“ Şi m-am enervat: „Stop! Nu se filmează astăzi!“. Am oprit filmarea o zi, două. A auzit unul, un om mare, care se ocupa de noi, şi a fost de acord. „Foarte bine, Călăraşule, ţine-i din scurt!“ Şi vine Crişan după două zile la mine: „Mă, te-ai supărat?“. „Da, domnule, m-am supărat, cum se poate aşa ceva, să nu asculţi ce zic eu, regizorul? Aici trebuie să facem o chestie serioasă, eu sunt ăla care răspunde, eu ştiu despre ce este vorba, eu ştiu ce trebuie montat şi cutare. Şi nu cumva să spui tâmpenii că eu dau drumul la axul optic – am inventat eu treaba asta – şi s-a terminat! Sunt mii de dolari în joc, tovarăşe Crişan! Mii de dolari! Eu n-am bani să plătesc.“ Şi începe să înoate, şi eu îi explic cum să facă, îl învăţ eu, şi începe să vorbească: „Eu cred…“. „Nu vorbi, că mi-ai omorât axul optic! Stop!“. Şi zice: „Ce e asta, axul optic?“. „N-ai tu treabă!“ Şi i-am făcut un teatru, că îmi trebuie mii de dolari, că m-a nenorocit. Am terminat filmul „Şi Ilie face sport“ şi a fost un mare succes şi s-a vrut şi partea a doua şi s-au dus actorii la omul acela mare: „Noi nu mai vrem să lucrăm cu Andrei Călăraşu, vrem unul care să asculte de noi!“. „Asta credeţi voi! Regizorul e Călăraşu!“ Până la urmă au făcut cu altul – un tâmpit, n-a făcut nimic, au făcut ăia ce au vrut. „Lasă, Călăraşule, ce vrei să faci acum?“ „Acum e o piesă la Teatrul Armatei, se numeşte «Zbor de noapte», eu vreau să mă duc acum să discut acolo cu unul, Eugen Barbu.“ „Tu ştii că ăsta e un om mare? Dar e cam antisemit, aşa. Tu ştii ce e ăla antisemit?“ Zic: „Am mai auzit eu câte ceva“. „Acuma s-a culcat cu una, Marga Butuc.“ „Dar, vai, pe Marga eu o iubesc, am lucrat cu ea la Teatrul Armatei, am fost la ea, la Revelion.“ Când a venit Barbu, îi zic: „Barbule, nicio vorbă, aici eu sunt marele!“. Şi Barbu era cuminte, nu scotea nicio vorbă! Am făcut filme. S-a auzit pe la Comitetul Central că eu sunt din ăia care se învârt cu toţi actorii, că toţi actorii mă vorbesc extraordinar.

„MĂ, VEZI CĂ VINE IURI GAGARIN“ 

Şi ce s-a întâmplat?

Într-o zi mă cheamă pe mine, sus, la Direcţie, la Ceauşescu sau unul mai mare, nu mai ştiu. Sau poate că era primarul Capitalei, nu mai ştiu. „Mă, e de făcut un spectacol mare, ai putere să îl faci tu?“ „Da!“ „Mă, vezi că vine Iuri Gagarin, care e primul astronaut al Uniunii Sovietice.“ „Şi unde se face spectacolul?“ Mi-au dat la dispoziţie un stadion şi 45 de zile. Am început să lucrez, îmi trebuiau asistenţi, pe cine să iau eu ca să asculte de mine? M-am dus la Dinu Negreanu, care era mare, era adjunct la minister: „Dinule, vrei să fii asistentul meu?“. Şi a acceptat, era mândru să fie asistentul lui Călăraşu. Şi el mă descoperise! Şi am făcut spectacol, cu focuri, cu artificii, aplauze! Eu stăteam jos şi de sus vine o delegaţie mare. Îmi zice: „Vezi că vine cel mai mare, Gheorghiu-Dej!“. Şi vine: „Cine e Călăraşu aicea?“. Şi mă vede pe mine, mic, acolo. „Tu eşti, mă? Bravo, mă! Ai făcut un lucru grozav! Eşti membru de partid, nu?“. Zic: „Nu sunt membru“. „Vai de mine, cum să nu fii membru? Mâine ai să fii!“ El pleacă şi eu rămân acolo. „Ce e asta, membru de partid? Eu până acum am făcut numai spectacole“. Şi era unul lângă mine, unul, Oscar, un neamţ, care m-a ajutat la decor. „Ai greşit, te vor aresta, că ai vorbit aşa de urât cu Gheorghiu-Dej!“ 

<b>„Lumea râde, tovarăşa ministru, dar nu râde cum trebuie“</b>

„Weekend Adevărul“: V-au chemat să vă facă membru de partid. 

Andrei Călăraşu: Mă duc a doua zi la Casa Scânteii, era acolo unul, tot evreu, nu mai ştiu cum îl chema. Îmi zice mie: „Astăzi e zi mare. Tovarăşul Călăraşu va deveni om în partidul nostru. Bravo, tovarăşe, noi te felicităm!“ Aplauze. Eu mă ridic, fac o pauză, tremuram tot în mine, mă gândeam: „Partidul? Dar eu nu vreau aşa ceva, nu-mi trebuie!“. Zic: „Tovarăşi, eu încă nu sunt pregătit“. Şi mă aşez jos. Şi toţi au fost: „Ce?!“. Şi s-au ridicat toţi şi au plecat. Eu am rămas acolo singur. Am plecat şi eu, m-am dus acasă. Făcusem un film atunci, „Vacanţă la mare“, şi de supărare am făcut o diaree imediat. La 12 ajung acasă, şi la 2 noaptea, bătăi în uşă. Erau cinci băieţi de la Miliţie. „Hai cu noi! Ai ascuns aur!“

„TU VREI SĂ REÎNVII GERMANIA HITLERISTĂ!“

Aur?!

Aşa am zis şi eu: „Ce aur? De unde aur?!“. Şi mi-au desfăcut toată casa să caute aur! Aur la mine? De unde? Aiurea! „Tovarăşe, lasă-mă măcar să fac pipi.“ „Nu e voie!“ Mă pun să mă îmbrac, îmi pun ochelari la ochi şi mă duc undeva, pe Rahovei, pe la nouă seara. „Am ajuns. Dezbracă-te!“ În celulă era unul fără dinţi, bătrân. „Cine eşti, bre? Cum te cheamă?“ „Andrei Călăraşu.“ „Şi ce-i cu tine?“ „Mi-au zis că am aur şi că vreau să înviu Germania hitleristă.“ „Şi vrei?“ „Nu vreau, că eu sunt evreu.“ „Lasă, mă, mie poţi să îmi spui.“ „Dar cine sunteţi dumneavoastră?“ „Eu sunt medicul Mamulea, medicul Curţii Regale a României. De ani de zile stau aici, n-am un dinte. Dă-mi voie să iau o ţigară.“ Şi îi dau o ţigară. Aud o bătaie în uşă: „Mă, ia înapoi ţigările, nu dai nimic!“. 

I-am dat pe jos, credeam că nu ne văd, dar ne-au văzut.

„Mă, dacă mai faci o dată, te pun în lanţuri!“ Apoi, aud că îmi zice unul: „Îmbracă-te, mă!“ şi îmi dă să îmbrac. Şi mă ia în primire un plutonier, unul cu părul scurt. Şi mă duce la anchetă. Era mai blând. Mă gândeam: „Doamne, dacă aş scăpa, să mă duc acasă...“. „Cine eşti tu, mă?“ „Andrei Călăraşu.“ „Şi zi, Călăraşule, tu vrei să reînvii Germania hitleristă?“ „Nu, tovarăşe, că eu sunt evreu.“, „Lasă-mă, mă, cu tovarăşe, vrei să reînvii, ştiu eu, vrei!“ „Tovarăşe, eu sunt regizor, eu sunt evreu.“ „O să mai vorbim noi!“ Iar mă ia şi mă duce în carceră şi mă ţine aşa două săptămâni. Mi-a fost rău, a venit medicul, s-a uitat la mine şi mi-a zis că o să treacă. Şi a plecat. Aveam voie trei minute la toaletă, atât! M-au chinuit, am slăbit, peste două săptămâni mă iau iar sus, tot aceiaşi. „Ah, da, ne-am lămurit, într-adevăr, eşti regizor de film, bravo, ne mândrim cu dumneata! Dar de ce nu vrei să fii membru de partid?“ „Tovarăşe, nu că nu vreau, dar nu mă pricep la politică, eu vreau să vă fac teatru, vreau să vă fac filme, să vă vorbesc la radio.“

„Dar pe noi ne interesează să faci ce vrem noi, să fii membru, să auzi ăla ce face, ăla ce vorbeşte şi să ne spui nouă, nu trebuie să faci nimic, ne spui numai şi noi avem grijă.“ „Tovarăşi, fiţi sigur că dacă aud pe unul că e bandit, vă spun, dar nu mă puneţi să torn, că eu nu sunt făcut pentru treaba asta.“ „Bine, mă, du-te acasă.“ M-am dus la studiouri, nimeni n-a mai vrut să mai discute cu mine, eram ca un ciumat, ca un câine, acolo. Stau aşa şi stau aşa şi stau, oftam. Zice deodată cineva: „Ce film ai făcut ultima dată?“. Zic: „Am făcut filmul «Alo, aţi greşit numărul!»“. „Ce film e ăsta?“ „E o comedie!“ „Bine, hai că o să o vizionăm.“ Vine Constanţa Crăciun, ministra Culturii, vine unul, Leonte Răutu, un evreu, care era urechea lui Gheorghiu-Dej, şi mai vin câţiva. Se dă filmul, niciun zâmbet, deloc aplauze, nimic! Se ridică tovarăşa Constanţa: „Păi, bine, tovarăşe Călăraşu, noi care te apreciem, ne mândrim cu dumneata, te iubim, şi dumneata te apuci să faci comedii?“. „Tovarăşa ministru, lumea trebuie să mai râdă un pic.“ „Păi, acuma nu râde?“ „Lumea râde, tovarăşa ministru, dar nu râde cum trebuie.“ „Da?“

Şi ce au făcut?

S-au ridicat şi-au plecat. Rămân eu aşa... Zice unul: „O să te aresteze, mă, ce a fost în capul tău?“. „Dar uitaţi-vă, Charlie Chaplin e un om amărât, el face numai comedii, că vrea ca lumea să fie bine-dispusă, să nu fie tristă.“ Mă duc acasă şi aşteptam telefonul să sune.

„ŞI CUM RÂDEA DEJ, RÂDEA ŞI EVREUL ĂLA“

Şi a sunat?

După şase zile, sâmbătă, sună telefonul. „Măi, Andrei, mulţumeşte lui Dumnezeu, te sunăm de la Studiourile Sahia, a fost aici tovarăşul Dej, a venit cu tovarăşul Răutu. Şi a zis tovarăşul Răutu să dăm filmul ăla pe care Călăraşu a cheltuit milioane de lei şi am dat filmul şi a început să râdă Dej. Şi cum râdea Dej, râdea şi evreul ăla. Şi la urmă a zis Dej că «ăsta e filmul de care avem nevoie, Călăraşu ştie să facă filme, daţi-i drumul la film!»“ Eu am rămas paf! Era două jumate, noaptea. Trec trei ore, la cinci jumate dimineaţa, telefonul iar. „Tovarăşe Călăraşu, Constanţa Crăciun la telefon. M-am gândit să dăm drumul la film. Îl dăm să râdă lumea.“ „Bine, dar aţi spus...“ „Lasă ce am spus, ne-am mai gândit şi se dă drumul.“ Fac poza mea, fac afişe, mă ţin în braţe, mă trimit în Cehoslovacia, zic: „Ia uite, mă!“. 

<b>„Ce-am iubit-o pe Maria Tănase!“</b>

Cum citeaţi un actor? Cum îl vedeaţi că e mare?

Stăteam de vorbă cu el. 

Căutaţi şi calităţi umane la ei?

Vorbeam cu ei, îi puneam să facă pe beţivii.

Le dădeaţi tot timpul probe, dar ei nu ştiau neapărat.

Sigur că aşa făceam. Şi îmi dădeam seama şi a doua zi: „Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata. N-ar fi rău dacă am face un personaj aşa şi aşa“. Un beţiv ridică glasul, altul adoarme când vorbeşte, altul nu duce berea la gură cum trebuie. Şi trebuie să ştii să alegi. L-am găsit pe Ştefan Tapalagă. Ce mare actor! L-am luat în „Alo? Aţi greşit numărul!“. L-am pus să meargă într-un anumit fel, să poarte pantofi mai mici, i-am dat probe, mergea cu o fată, trebuia să rămână în urmă să-şi aranjeze picioarele, că nu putea să meargă drept. I-a plăcut grozav. Şi am făcut din Tapalagă un om care mi-a spus: „Îţi mulţumesc toată viaţa“. Era mare. Textele le scriam eu, la scenarii, dar le schimbam mereu. O iubea foarte mult pe Stela Popescu.

Pe Stela?

Pe Stela, da. Şi i-am zis să o ia de nevastă. „Cum să o iau, domnule? Cine să mă ia pe mine? Că n-am doi bani în buzunar.“

I-A SUFLAT LUI GIUGARU LA O ŞEDINŢĂ DE PARTID

Iurie?

Iurie Darie era un şmecher şi juca un regizor de film. „Zic, Iurie, imită-mă pe mine.“  Nebun, cutare, cutare. Şi îi zicea Darie Rodicăi (n.r. – Rodica Tapalagă) : „Un pup, aicea, pe obraz“. Şi Rodica: „Dacă vreau“. Şi mai auzea altă actriţă: „Nu dai, Rodica, nu dai nimic!“. Am lucrat cu Finteşteanu, cu Birlic, cu Giugaru, erau mulţi actori mari. Şi unul, Petru Lupu, care era din Iaşi, îl întreabă pe Alexandru Giugaru, la o şedinţă din asta de partid: „Tovarăşe Giugaru, dumneata eşti artist emerit, cutare, noi vrem să te facem artist al poporului, aşa că să ne spui tu nouă care a fost clasa cea mai exploatată în timpul burgheziei?“. El: „Ăăă, ăăă, ăăă!“. „Tovarăşe, hai că e uşor, care a fost clasa cea mai exploatată în timpul burgheziei?“ „Ăăă.“ „Te mai întreb încă o dată, că e păcat, dumneata meriţi să fii artist al poporului, ia gândeşte-te!“ Şi i-am suflat eu: „Iobagii“. Birlic a văzut că sunt regizor de comedie şi m-a iubit mult. Şi mi-a spus mie aşa: „Nea Andrei, noi o să mai stăm de vorbă“. 

Era în vârstă Birlic deja.

Era, da. A jucat la mine în film, în „Doi băieţi ca pâinea caldă“.

Câţi ani avea?

Şaizeci-şi-ceva.

Şi cum era?

Mă iubea extraordinar. De obicei, marii actori nu iubesc regizorul. Sunt oameni care atunci când văd regizorul li se face lehamite. Pe mine, când mă vedea, i se lumina faţa. „Nea Andrei, mai dă-mi ceva, mai dă-mi!“ Zic: „Uite, domnule, vine la dumneata Giugaru“. În filmul ăsta, „Doi băieţi ca pâinea caldă“. Şi o să vrea să-ţi vorbească, dar dumneata o să ai o mie de telefoane pe birou şi când începe el să spună ceva, atunci sună şi telefonul şi tu răspunzi: „Un moment, vă rog, dar sigur că da, sigur, acum!“. Şi tot aşa. Şi îl învăţ pe Giugaru, „acum, du-te cu o hârtie la el, să semneze“, şi ăsta, Birlic, zăpăcit la o mie de telefoane, o ia şi o aprobă, fără să se uite şi vorbea la telefon: „Da, sigur că da, se rezolvă, facem“.

Birocraţia.

Da. Comedie. Nici nu se uita Birlic la el, aşa de absorbit trebuia să fie în telefoanele lui. Era mare, domnule! Şi ei, la Securitate, mă întrebau de unde le am. Ca un scriitor. Te gândeşti la o replică, te gândeşti la alta, mai pui o virgulă, mai pui un punct, mai pui un semn de întrebare, aşa se naşte un scenariu. Scenariul nu se naşte stând degeaba acasă. 

„MI-AU LUAT NUMELE!“

Sunt diferenţe mari între actorii de teatru şi cei de film?

Sunt. Pentru că acela de teatru ştii ce face? Ţipă, domnule. Era învăţat să strige, să se audă bine în sală. Cel de film ce face? În loc să urle „Te iubesc de nu mai pot“, zice, aşa, încetişor, „Ah!“, şi aia e tot. Mi-a mulţumit Iurie Darie: „M-aţi învăţat nişte lucruri extraordinare, nu am să uit niciodată!“. Mi-a rupt şi mi-a distrus sufletul când Gheorghiu-Dej mi-a luat numele de pe filmul „Vacanţă la mare“ şi, la fel, de pe „Portretul unui necunoscut“. De ce mi l-au luat? Eram autorul! E ca şi cum eu nu aş mai conta deloc. Mi-au luat numele! De ce? Asta se făcea numai în timpuri grele. Cum să iei numele unui om? De atâţia ani mă rog de ei să îmi pună numele înapoi şi nu au vrut. Nici până astăzi, şi îi rog, şi îi implor. Nu vreau bani, nu vreau bani de la nimeni.

Dar ce vreţi?

Vreau să ştie lumea ce actori mari am avut şi cum au jucat, nu ca acum, cu strâmbături şi cu prostii, cu sânii aşa, cu popoul aşa şi cu piciorul aşa. Sunt lucruri pe care le făceam cu bun-simţ şi e păcat ca oamenii să nu ştie ce actori am avut noi, sunt actori care n-au jucat de obicei comedie, dar să îi vedeţi acolo cum joacă, şi ce frumos fac!

„VREAU SĂ ADORM ŞI SĂ NU MĂ MAI TREZESC“

De ce credeţi că nu vor să vă dea numele înapoi?

Eu o să mă duc. Suntem deja în 2013. Am 91 de ani, dar n-aş vrea să mă chinui, mult mi-aş dori să nu mă chinui. Vreau să adorm şi să nu mă mai trezesc, aşa vreau să mor. Îmi pare rău că oamenii nu au văzut anumite filme, nu că sunt făcute de mine, nu pentru mine. Să vadă şi cei tineri, că n-au văzut. Să vadă cum juca Lazăr Vrabie, care era secretar de partid şi n-avea voie să facă bancuri, să vadă Geo Barton, să vadă, să vadă... Toată lumea zicea: „Eh, Geo Barton!“. Dar să vedeţi aici ce nuanţe, ce chestii subtile. Eu am fost închis, şi se minuna lumea: „Pe Călăraşu l-aţi închis?! Păi ăsta e unul dintre cei mai productivi regizori ai noştri, domnule! Trebuie să îi sărutăm mâinile pentru ideile pe care le are în cap!“. Şi dacă au văzut că nu pot să mă închidă, mi-au făcut o şedinţă de defăimare, la Teatrul Naţional. Şi cine a condus şedinţa? Niki Atanasiu! Un om fără talent şi, iată, fără onoare. Era prim-secretar de partid şi a început să mă atace: „Această bestie, această bestie care mănâncă din banii noştri româneşti! A făcut filme pe banii poporului!“. 

Aţi tot avut şicanele astea cu Securitatea.

Da, erau zile în care nu făceam nimic. Mergeam pe stradă şi ţin minte că era înmormântarea Mariei Tănase. Ce-am iubit-o eu pe Maria Tănase! Mi-a şi spus Maria Tănase: „Andrei, şi eu sunt măritată cu un evreu. Noi suntem cei mai prăpădiţi, ne mănâncă toţi, că nu ne-am băgat să fim cu ei. Tu ai o soţie creştină?“. „Nu.“ „Atunci stai bine. Dar îşi bat joc de tine?“ „Îşi cam bat joc de mine, da.“ „Spune-le şi tu aşa şi aşa, să te lase în pace.“ 

Aşa v-a spus Maria Tănase?

Aşa mi-a spus. Pentru ca după aceea, după ce am ajuns eu în Israel, să îmi dau seama că fiecare era la fel, fiecare era cu două feţe. 

<b>Puiu Călinescu „ne-a dat respect“</b>

Aţi lucrat cu mari actori români. Cum era Puiu Călinescu, de exemplu?

Puiu Călinescu? Puiu mă iubea enorm. Am lucrat cu el. Era de un comic teribil, dar era şi actor serios. Profesionist!

Cum aţi ajuns să-l distribuiţi în „Şi Ilie face sport“?

El era deja actor, era la Teatrul de Estradă, era apreciat şi distribuit. Era tânăr, dar un mare actor. Domnilor, şi ce a făcut el în filme e un fel de Chaplin! A fost nemaipomenit. Mi-a plăcut enorm de Puiu. L-am luat şi pe Antonescu-Cărăbuş, fiindcă vorbea înainte să gândească. Era un mare actor la Braşov, îl chema Mişu Fotino. Când l-am luat în „Şi Ilie face sport“ nu mai ştia cum să îmi mulţumească. A venit la Bucureşti, stătea la filmare, îl machia, era cineva. Într-o seară m-a invitat pe mine şi pe Coca, soţia mea, la Athénée Palace. Ne-a dat respect. 

„STELA POPESCU PRINDEA IMEDIAT“

Pe Stela Popescu, tot dumneavoastră aţi debutat-o.

Am tot căutat fete frumoase şi am văzut-o pe ea şi mi-a plăcut foarte mult.

Ce avea ea şi nu aveau alţii?

Era foarte ascultătoare. Când îi spuneam ceva, prindea imediat. Simţeai că e grozavă. La un moment dat eram aşa de prieteni, că mergeam la munte împreună, cu ea, cu Ion Lucian, care era atunci deja căsătorit, mergeam cu Eugen Barbu.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.