Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Într-o epocă în care totul se mută în imaterial (aşa cum, de fapt, este şi sunetul), ea produce artefacte culturale. Pentru că ar fi reductiv să denumesc ultima ei înregistrare doar „CD”. Dreams of a Pianist editat de casa de discuri Requiem Records (Polonia) este un întreg concept, îmbinând tehnologia digitală cu o prezentare retro-luxury, având aparenţa unei mape pentru un disc de vinil, îmbietoare la atins şi ţinut în mână, cu buzunar pentru booklet (stârnind la rândul său urgenţa de a-l citi imediat ce-l scoţi) şi grafică în alb-negru cu uşoare tente sepia, totul supervizat chiar de ea, în cele mai mici detalii. N-am menţionat de complezenţă toate acestea, pentru că o primă experienţă pe care o poţi trăi în compania acestui artefact este cea a lecturii eseului din cărticică, în care Ana Silvestru debordează de inteligenţă şi cunoaştere muzicologică, textele scrise sunt serioase şi alerte, stârnind curiozitate şi admiraţie. Odată terminată lectura, ai intrat în atmosfera înregistrării. Aş îndrăzni să spun că acest pas e nu doar util, ci şi necesar.

Consumatorii înrăiţi de muzică pentru pian ar putea fi stimulaţi de primele trei piese (Franz Liszt - Variaţiuni după „Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen” de Bach, Vladimir Scolnic – Keyboard Games şi Simply Irresistible Dreams of a Pianist), în care cuvântul „vis” se dezbară de semnificaţia imediată şi facilă a poeziei şi a imponderabilităţii, opunându-ţi tocmai ceea ce tindem să uităm: intensitate (altfel cum am mai ţine minte ce visăm?) şi senzaţii tari, aproape de coşmar (mai ales în piesele lui Scolnic, presărate cu momente de furie, vecine cu disperarea, alungând confortul liniei melodice. Şi dacă muzica s-ar opri, care ar fi reacţia nervoasă a unui pianist?). Un îndemn sincer: nu săriţi imediat la Mussorgsky; primele trei track-uri sunt o bună introducere pentru ce va urma.

Înainte de toate, o precizare despre Tablourile dintr-o expoziţie ale lui Mussorgsky. În general, publicul este mai obişnuit cu transcripţia pentru orchestră a lui Ravel, genială, dar care pierde o parte din subtilitatea lucrării originale pentru pian, care poate părea, prin comparaţie, mai aridă. De aceea, mulţi pianişti aleg să contribuie la interpretarea ei prin accente puternice şi culori surprinzătoare, uneori stârnind admiraţie, alteori ajungând în vecinătatea prostului gust. Care e calea de mijloc? Să spunem mai întâi că dificultatea tehnică a Tablourilor nu este cea mai ridicată (o dovadă este şi preferinţa pianiştilor tineri pentru această lucrare, care produce multe înregistrări, anual). Dar facilitatea e înşelătoare, pentru că stilistic e o piatră de încercare (iar dovada este că mulţi pianişti foarte mari n-au înregistrat-o). Mussorgsky spune două poveşti simultan în Tablouri: cea descriptivă, a celor 11 picturi ale lui Hartmann (foarte diferite între ele), dar şi impresia privitorului, prin cele 5 Promenade, variaţiuni pe o temă dată, care poartă în ele încărcături emoţionale ce se prelungesc şi în restul compoziţiei, alterând-o miraculos prin multiplicarea semnificaţiilor dincolo de simpla plimbare printr-o galerie de artă. În plus, melomanul avizat poate retrăi şi relativizări sau dimpotrivă, noi senzaţii, amintindu-şi de reluările unor teme din această lucrare în Boris Godunov. Şi de aici rezultă dificultatea de a reda toate schimbările complexe de atmosferă, de a păstra o coerenţă a interpretării, în care până şi cea mai mică pauză contează, de a găsi o respiraţie care nu e deloc evidentă şi chiar de a lăsa loc, la un moment dat, unei doze de nebunie.

O primă senzaţie provocată de Ana Silvestru este concizia, venită dintr-un respect imens pentru Mussorgsky. Pianul ei sună sec, reverberaţia este redusă la minim, sunetele par scurte, discursul muzical nu derapează nici o secundă. E foarte departe de orice fantezie ostentativă, iar lectura este la antipodul unor Nicolas Economou sau Fazıl Say, dar nu mai puţin interesantă, tocmai pentru că nu urmăreşte să se prezinte pe ea, ci să ni-l arate pe Mussorgski. E un risc asumat, pentru că prima audiţie ar putea să nu convingă ascultătorul neatent. Însă există în această ortodoxie a interpretării com'è scritta nişte momente în care te simţi răsplătit cu generozitate, la care te vei gândi apoi zile în şir.

Gnomus e sacadat, dar nu uitaţi că tabloul lui Hartmann s-a pierdut (au supravieţuit doar Baletul puilor ieşiţi din ou, portretele lui Samuel Goldberg şi Schmuÿle – separate, Catacombae, Baba Yaga şi Poarta Kievului), tot ce mai ştim azi despre el sunt aceste note. Pianista nu-şi permite nici o subiectivitate nici în Il vecchio castello, a cărui atmosferă este reţinută, dar fără să piardă nimic din melancolie. În curând devine clar că viziunea discului este de a păstra un ritm de la un capăt la altul, în care Promenadele spun povestea, influenţând receptarea celorlalte părţi. Bydlo este supus aceloraşi constrângeri ritmice, eliminând tuşa romantică (chiar aşa, trebuie neapărat să semene cu Carul cu boi al lui Grigorescu? În fond, Hartmann n-avea mai nimic în comun cu pictorul român). Dar tot Bydlo îţi atrage atenţia la Ana Silvestru prin debutul său festiv aproape, în contrast cu un final melancolic, prelungit agonizant, în Promenda care urmează. Baletul puilor relevă virtuozitatea pianistei, care ţine să arate că Mussorgsky şi Mozart se intersectează la un moment dat, în timp ce Schmuÿle se dezbară de caricatura obişnuită, arătând o umilinţă tipic est-europeană, mai credibilă după părerea mea. Există şi aici, ca peste tot în muzică, şi un idiom, de care Silvestru ţine cont cu scrupulozitate, originea subiectelor opunând vestul şi estul european în maniera cu care cântă părţile lucrării. Momentul de subiectivitate este oferit abia spre final, în Con mortuis in lingua morta, poate cel mai sumbru şi deznădăjduit tablou. La un moment dat însă, am oprit pur şi simplu discul, reluând imediat ultimul track, Marea poartă a Kievului, pentru că în partea a doua a acestui tablou se aud, cum nu se aud nicăieri în altă parte, clopote de sărbătoare, ingenios sugerate prin decalarea mâinilor, o bijuterie în sine, la care m-am întors apoi zile în şir pentru a-i contempla strălucirea.

Discul Anei Silvestru urmează să fie distribuit în curând şi în România, unde pianista a susţinut o serie de concerte care au inclus şi Tablourile lui Mussorgsky. Deocamdată el poate fi comandat online de la casa de discuri Requiem Records (la acest link) la un preţ foarte bun, 36 lei (plus taxele de transport).