Amor Vincit Omnia VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

FANTEZIE Filmul „Războinicul Vânător şi Crăiasa Zăpezii“ remixează teme, motive şi simboluri din numeroase basme şi opere fantasy, ceea ce rezultă fiind un talmeş-balmeş care are însă farmecul lui. Concluzia este una singură: „dragostea învinge totul“.

Mai întâi a fost, în anul 2012, filmul „Snow White and the Huntsman“ / „Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător“, cu Kristen Stewart pe post de prinţesă belicoasă, poveste respinsă de critici, dar adorată de o parte a publicului. Acel film venea în trena unei serii întregi de reinterpretări cinematografice ale basmelor Fraţilor Grimm, chiar în acelaşi an având premiera şi adaptarea după „Albă-ca-Zăpada“ a lui Tarsem Singh, „Mirror Mirror“, prin urmare cele două pelicule n-au făcut decât să se îngroape una pe cealaltă.

Politica lasă locul sentimentelor

Acum avem „The Huntsman: Winter’s War“ / „Războinicul Vânător şi Crăiasa Zăpezii“, prezentat la început ca un prequel al poveştii iniţiale (pentru că, nu-i aşa, Kristen Stewart / Snow White a fost concediată între timp de producători), dar care se dovedeşte, la scurtă vreme după secvenţa introductivă plasată „la începuturi“, un sequel în toată legea. Dacă primul film, într-o anumită interpretare, punea accentul pe latura politică, a luptei unei colectivităţi împotriva unei odioase tiranii, cei doi coscenarişti ai acestui nou film (şi regizorul Cedric Nicolas-Troyan, care-a lucrat efectele vizuale la „Snow White and the Huntsman“) adaugă nucleului politic tot ce le trece prin cap, „furând“ cu nonşalanţă numeroase toposuri livreşti şi cinematografice din zona fantasy-ului.

„The Huntsman: Winter’s War“ este, însă, în primul rând un film de(spre) dragoste, cea dintre războinicii Eric (Chris Hemsworth) şi Sara (Jessica Chastain), ideea principală fiind „dragostea învinge totul“ / „love conquers all“, replica cea mai des repetată, ca un leitmotiv, în film. Sau „Amor Vincit Omnia“, cum ar fi spus Vergiliu şi Caravaggio. Cu alte cuvinte, politica, revoluţia, războiul lasă aici locul (şi) sentimentelor, la fel ca-n filmele despre revoluţia bolşevică, cum ar fi, gen, „Doctor Jivago“ sau „Al 41-lea“.

image

„Omnia vincit amor et nos cedamus amori“ (Vergiliu, Ecloge, X.69) „Amor Vincit Omnia“, pictura lui Caravaggio

Ielele, nebunele

În primul rând, avem introducerea în story a Crăiesei Zăpezii / Snow (Ice) Queen, personaj creat iniţial de danezul Andersen într-un magnific basm omonim, dar care în ultima vreme trăieşte o spectaculoasă carieră cinematografică (chiar şi minunatul „Frozen“, de-acum doi ani, se dorea o rescriere a „Crăiesei zăpezii“). Dacă nu ştiaţi, Ravenna (Charlize Theron), regina malefică din „Albă-ca-Zăpada“, şi Crăiasa Zăpezii (Emily Blunt), botezată aici Regina Freya (nume cu rezonanţe de mitologie nordică), sunt surori de sânge, dar o dezamăgire cruntă (în dragoste) a făcut-o pe cea din urmă să-şi îngheţe inima şi să se retragă în Nordul la rândul său îngheţat.

Aici şi-a clădit o armată de luptători de elită, pe care îi strânge şi creşte de mici (ceea ce aminteşte de balada goetheană „Regele ielelor“, transpusă şi de Michel Tournier într-un roman cu nazişti, „Regele arinilor“) şi cărora le interzice să simtă sau să cunoască dragostea. Astfel se întâlnesc, de mici, şi se îndrăgostesc Eric („Vânătorul“ din „Albă-ca-Zăpada“ şi din primul film) şi Sara (o tipică femeie-războinic, echivalentul Gerdei din basmul original), a căror dragoste va învinge toate obstacolele.

Frăţia Oglinzii

Nordul îngheţat şi asaltul pe care armatele sale îl pregătesc asupra sudului – tot ce-a mai rămas aici ca aspect politic – sugerează, desigur, „Urzeala tronurilor“, marele succes atât de la modă. După înfrângerea Ravennei, Albă-ca-Zăpada dă ordin ca Oglinda magică a acesteia, obiect în sine malefic, să fie purtată spre a fi distrusă în singurul loc posibil şi a nu-şi mai exercita astfel influenţa teribilă (vă sună cunoscut? Tolkien să trăiască, cu Inelul său).

Prin urmare, se creează ad-hoc o „Frăţie a Oglinzii“, compusă din Eric („Lord of the Mirror“, îi putem spune, căruia i se alătură repede şi Sara) şi câţiva pitici (destui în grădina Albei-ca-Zăpada), pentru a duce Oglinda la aşa-numitul Sanctuar (echivalentul Mordorului). Nesupravegheată, Oglinda are influenţe ucigaşe asupra purtătorilor, similar Inelului tolkienian sau Capului Meduzei (scutul lui Perseu) din mitologia greacă.

Oglindă albă, oglindă neagră

Ca în orice produs de cultură populară, arhetipurile şi simbolurile ies treptat la iveală mai abitir decât în orice tratat de simbologie. Totul se dă peste cap atunci când se află că Ravenna nu a dispărut de tot, ci se află într-o „stare intermediară“ (ca în „Cartea tibetană a morţilor“!), putând (re)acţiona ca o entitate supraumană. Implacabilitatea surorii mai mari face ca puţin de tot să i se înmoaie inima şi surorii mai mici. Confruntarea dintre cele două surori este de toată frumuseţea, pentru că, la urma urmei, fiecare dintre ele este posesoarea unei oglinzi: cea propriu-zisă a Ravennei şi oglinda de gheaţă, stârnită de puterile atothibernale ale Freyei.

Iniţial, Oglinda Ravennei avea un duh care-i răspundea (un „djin“, ca în „O mie şi una de nopţi“, cuvânt care-a dat modernul „geniu“), iar decapitarea acestuia este redată, splendid imagistic, în maniera picturilor suprarealiste ale unor De Chirico, Magritte sau Dali. Negru versus alb, auriu sau argintiu, Nord contra Sud, opoziţiile cromatice şi nu numai se succed, deschizând calea, după aparenta pulverizare a Ravennei, unei posibile noi continuări.

Info

Războinicul Vânător şi Crăiasa Zăpezii / The Huntsman: Winter’s War (SUA, 2016)
Regia: Cedric Nicolas-Troyan
Cu: Chris Hemsworth, Jessica Chastain, Emily Blunt, Charlize Theron

3 stele

Citeşte şi: „Dragă vânătorule“ – cronica mea la „Snow White and the Huntsman“, precedentul film al seriei

Reiau aici textul integral prin care, în vara lui 2012, „desfiinţam“ filmul „Snow White and the Huntsman“ al lui Rupert Sanders:

“Dragă vânătorule”

INUTIL Noua versiune a basmului clasic, „Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător”, este un talmeş-balmeş care, vrând să se adreseze tuturor, nu se adresează, de fapt, nimănui.

Criza de subiecte originale de care suferă Hollywoodul de ceva – destulă – vreme (deceniul trecut – cel mai slab din istoria sa, după părerea aproape unanimă) face ca mai toate poveştile clasice, consacrate să fie “scoase de la naftalină” şi să sufere diverse adaptări, reinterpretări, rescrieri, recreări etc. Nu puteau scăpa de la “tratamentul” cu pricina nici arhicunoscutele basme ale Fraţilor Grimm, arhetipale şi paradigmatice nu numai pentru spiritualitatea germană (vezi filmul “Fraţii Grimm” al lui Terry Gilliam), ci şi pentru depozitul de teme şi subiecte fantastice universal. Faptul nu trebuie să ne sperie, să ne îngrijoreze sau să ne deranjeze: (re)adaptarea textelor clasice este ceva firesc, natural, şi, în plus, este cuvântul de ordine al cinematografului (mai ales american), de la clasicele lui Walt Disney încoace.

Astfel, numai în ultima perioadă, am avut de-a face cu o nouă “Scufiţa Roşie” (“Red Riding Hood”, 2011 – aproape nicio legătură cu originalul, care devine un simplu pretext), în regia Catherinei Hardwicke (autoarea sagăi “Amurg”), şi, acum câteva luni, “Mirror Mirror” / “Oglindă, Oglinjoară”, regia Tarsem Singh. Fără să mai vorbim de animaţia “Tangled” / “O poveste încâlcită” (2010), bazată pe povestea din “Rapunzel”.

Alb şi roşu

Acest “Snow White and the Huntsman” este, aşadar, a doua propunere de Albă-ca-Zăpada pe anul acesta, după „Mirror Mirror”. Dacă acesta din urmă punea accent pe personajul Maşterei (în care era distribuită Julia Roberts), beneficiind de talentul vizual al lui Tarsem Singh, cel de faţă se doreşte a da mai multă importanţă caracterului Vânătorului (vom vedea care-i problema cu acest personaj). Să nu uităm că şi Walt Disney şi-a început seria de lungmetraje tot cu „Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici” (1937), reuşind să facă memorabile atât personajul titular, cât şi cel al mamei vitrege, precum şi al (câtorva dintre) pitici (aproape inexistenţi în versiunea actuală).

Filmul este unul dintre acelea care încep bine, dar se termină rău (din punct de vedere artistic, nu al poveştii). Dacă la început sunt speculate bine efectele vizuale produse de contrastul dintre alb, roşu şi negru (culorile-cheie ale poveştii), treptat acest stil vizual, împrumutat din videoclipuri (singura propunere artistică a regizorului), nu reuşeşte decât să plictisească şi să obosească, făcând ca filmul să pară prea lung şi inutil.

Ioana vs. Erzsebet

Scenariul pentru “Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător” amestecă elementele de bază ale poveştii originale cu aspecte de sorginte (imaginar-)medievală. Nu e vorba doar de cadrul general în care se întâmplă povestea (castele, regi, duci, societate feudală etc.), ci şi de apelul la câteva figuri istorice reale pentru construcţia personajelor – contesa Bathory pentru regina malefică şi Jeanne d’Arc pentru eroina titulară. În plus, asistăm la un talmeş-balmeş de elemente fantastice, realizatorii fiind mai degrabă „vrăjiţi” de posibilitatea de a folosi rudimentar efecte speciale de ultimă oră, nu de a crea poezie reală cu ajutorul acestora (cum era cazul recentului „Dark Shadows” al lui Tim Burton).

În acest film, Albă-ca-Zăpada nu mai e fecioara neajutorată, ci cea care iniţiază şi duce la bun sfârşit o „cruciadă” împreuna tiraniei neîndurătoare a reginei-mamă. Vânătorul nu mai este cel care e trimis s-o ucidă (şi, ne-am fi putut aştepta, se îndrăgosteşte de ea), ci este însărcinat s-o găsească după ce fata a evadat în adâncurile tenebroase ale Pădurii Întunecate. Sinopsisul pune accent pe iniţierea (nu, nu e deloc erotică) fecioarei de către Vânător, dar acesta din urmă nu e deloc construit ca personaj, ci rămâne doar la nivelul de „ţăran prost” şi neatractiv (Chris Hemsworth).

Şi mai grav stau lucrurile cu cele două interprete principale. Dacă ştiam că Kristen Stewart e o actriţă proastă (nu face aici decât să-şi ia cu ea faţa din “Twilight”), interpretarea Maşterei nu o solicită deloc pe Charlize Theron (Oscar pentru “Monstru”), de multe ori rizibilă. Cele două prestaţii vor fi, probabil, candidate la Zmeura de Aur de anul viitor. Filmul nu numai că este inutil, dar nici nu-şi poate găsi publicul: cunoscătorii de cinema nu-l pot lua în serios, iar pentru publicul larg este necomercial şi neatractiv.

Info

Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător / Snow White and the Huntsman (SUA, 2012)
Regia: Rupert Sanders
Cu: Kristen Stewart, Charlize Theron, Chris Hemsworth

2 stele

PORTRET DE REGIZOR

Franco Zeffirelli – un renascentist în secolul 20



Regizorul italian Franco Zeffirelli (născut, sub numele de Gian Franco Corsi Zeffirelli, pe 12 februarie 1923, în oraşul toscan Florenţa) este prezentat în această săptămână sfântă pentru că este autorul celui mai impresionant film (asumat) creştin realizat vreodată: miniseria TV „Iisus din Nazaret“ (1977), poate singura transpunere reuşită cinematografic a vieţii şi Patimilor Mântuitorului, în orice caz una dintre cele mai spectaculoase vizual. Îl numesc o personalitate renascentistă în primul rând pentru că Franco Zeffirelli, acum nonaganar, s-a afirmat de-a lungul vieţii şi carierei nu numai ca regizor de cinema, ci şi ca regizor de teatru şi, mai ales, regizor de operă (autor al unora dintre cele mai memorabile montări postbelice, multe din ele imortalizate şi cinematografic, prin imagini). Dar în al doilea rând, şi poate mai important, Zeffirelli este un renascentist şi prin idealul de ordine, armonie şi puritate pe care-l mărturisesc majoritatea filmelor şi montărilor sale, şi care, după cum ştim, era idealul uman şi artistic al Renaşterii italiene, preluat de la antichitatea greco-latină.

Filme creştine sau ecranizări prestigioase

Faptul a fost evident încă de la al doilea film semnat de Franco Zeffirelli ca cineast, memorabilul „Romeo şi Julieta“ (1968), poate cea mai frumoasă ecranizare după William Shakespeare făcută vreodată (primul a fost tot o ecranizare după Shakespeare, „Îmblânzirea scorpiei“, în 1967, cu cuplul Richard Burton şi Liz Taylor). Regizorul are aici inspiraţia să distribuie doi actori adolescenţi, de vârsta reală a personajelor lui Shakespeare din piesă: Leonard Whiting şi Olivia Hussey (pe aceasta o va alege, peste nouă ani, şi ca Fecioara Maria).

După un film despre Sfântul Francisc din Asssi (Zeffirelli este un cineast cu o declarată afinitate catolică), „Frate soră, soră lună“ (1972), italianul impresionează o lume întreagă cu miniseria TV „Iisus din Nazaret“ (1977, ajunsă însă la noi după Revoluţie), având genialitatea de a-l distribui în rolul central pe britanicul Robert Powell (foto) şi de a sesiza intensitatea privirii sale pătrunzătoare, care transcende pur şi simplu ecranul.

A urmat un remake după un film american din anii ’30, „Campionul“, o altă poveste impresionantă. Chiar dacă ulterior cariera cinematografică a lui Zeffirelli nu s-a mai păstrat la acelaşi nivel, el a reuşit să mai propună filme interesante, precum o altă ecranizare shakespeariană, „Hamlet“ (1990, cu Mel Gibson), sau „Jane Eyre“ (1996), ecranizare după romanul Charlottei Brontë.

Top 5 filme importante

1. Iisus din Nazaret (Italia-Marea Britanie, 1977)
2. Romeo şi Julieta (Marea Britanie-Italia, 1968)
3. Hamlet (SUA-Marea Britanie-Franţa, 1990)
4. Jane Eyre (coproducţie, 1996)
5. Campionul (SUA, 1979)

image
image
image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite