Invazia (extraterestră) este una dintre temele cele mai recurente în literatura şi cinematografia science fiction, de când există acestea. Motivul? Atinge una dintre coardele cele mai sensibile ale imaginarului colectiv, una dintre temerile cele mai mari ale psihismului speciei, care, într-un secol atât de traumatizant cum a fost secolul XX, nu putea decât să facă furori artistice. Dovadă, cariera pe care-a făcut-o, după război, un mit precum cel al „farfuriilor zburătoare“, bazându-se pe aproape nimic factologic, dar care scanează riguros, din punct de vedere filozofic şi psihanalitic, inconştientul colectiv postbelic.

„It Came from Outer Space“

Prima oară când se vorbeşte despre o invazie şi este pusă serios pe tapet chestiunea ameninţării extraterestre este odată cu isteria aşa-ziselor „canale marţiene“, descoperite de Schiaparelli la sfârşitul secolului XIX. „Războiul lumilor“ (1898), capodopera lui H.G. Wells, a făcut epocă şi a setat tema invaziei pentru multă vreme, vezi reluările audio-video ale lui Orson Welles (1938), Byron Haskin (1953) şi Spielberg (2005).

Pe măsură ce devenea clar că nu poate exista viaţă pe Marte şi marţienii nu sunt altceva decât o ficţiune, imaginea extratereştrilor devine din ce în ce mai sofisticată, iar aceştia provin din zone ale spaţiului cosmic oricât de îndepărtate. Pentru că, întotdeauna, au o tehnologie superioară nouă, care le permite saltul intergalaxii cum trecem noi strada. Punctul de vârf al filmelor SF dedicate invaziei extraterestre a fost în anii ’50, când ameninţarea nucleară şi a pericolului „roşu“ (comuniştii sovietici) se mula perfect pe ideea angoasei a ceva venit „from outer space“ (vorba lui Ed Wood).

„După 20 de ani“

În această ecuaţie, un film ca „Independence Day“, din 1996, a avut drept specific faptul că extratereştrii sunt din start răi şi nu-ţi permit nicio discuţie. Nu ştim cine sunt şi de unde vin, dar în mod clar ne vor răul, vezi imaginea de neuitat a navei „străine“ care ocupa, ameninţător şi fantomatic, cerul New York-ului şi-al Americii (cadru iconic reluat şi în filmul actual). Plus filonul patriotard, dat de titlu şi de discursurile mobilizatoare ale preşedintelui Bill Pullman, în aşa fel încât Will Smith (care şi-a lansat cariera pe scena înfruntării solo în deşert cu o „spurcăciune“ extraterestră) să spună atunci „Vreau să fiu primul preşedinte negru al SUA“ (a fost Obama). Ambele aspecte l-au făcut pe Tim Burton să le parodieze genial, în acelaşi an, în filmul „Mars Attacks!“.

„Independence Day: Resurgence“, realizat şi plasat – în buna vorbă a lui Dumas – „după 20 de ani“, prezintă un prezent alternativ, în care tehnologia umană s-a îmbogăţit, după acel 4 iulie de neuitat, cu cea extraterestră şi a dus la un progres tehnic de neimaginat altfel. Bazele umane se află acum tocmai pe Lună, şi de altfel de aici şi începe noul atac extraterestru. Preşedintele SUA este acum o femeie, madam Lanford (Sela Ward), care va conduce rezistenţa eroic cât va putea (aluzie la candidata democrată Hillary Clinton şi la atacul „forţelor răului“ asupra sa?). Mai toate personajele din primul film sunt readuse aici (cu excepţia lui Will Smith, care-a cerut un onorariu prea mare şi a fost înlocuit de, cică, fiul său vitreg, Dylan Hiller). Bill Pullman realizează chiar o „creaţie“, reluându-şi rolul ex-preşedintelui Thomas J. Whitmore, care de data aceasta sucombă eroic în lupta cu inamicul.

New York, Londra, Paris kaputt!

Ca mai întotdeauna la astfel de continuări, „Resurgence“ este cam acelaşi film ca primul, numai că totul este acum la o scară mult mai mare (evident, scenele reluate funcţionează şi ca omagiu adus iconicităţii peliculei de-acum 20 de ani). Nu numai New York-ul este supus de data aceasta asediului din spaţiul extraterestru, ci mare parte din lume este făcută „tabula rasa“, în primul rând cele mai iconice capitale (desigur, Bucureştiul nu se află pe listă, fiind, dacă ne luăm după astfel de filme, cel mai sigur loc din lume).

Mai mult, ceea ce vor „alienii“ de fapt este să foreze până-n miezul Pământului, pentru a extrage de-acolo minereul necesar activităţilor lor malefice, şi aproape sunt gata să facă asta. Fantasmagoria scenariului lui Emmerich, Devlin şi colaboratorilor lor merge însă infinit mai departe: ceea ce-am avut impresia că ne-a atacat pe Lună este de fapt o civilizaţie „bună“ care-acum a trecut in corpore la nivelul „virtual“ şi, deşi iniţial ne consideră o „specie involuată“, în final ne oferă onoarea de-a deveni principalii luptători împotriva plăgii galactice reprezentată de acei extratereştri răi şi de „farfuriile lor zburătoare“!

„Cowboy versus extratereştri“

Referindu-ne-acum la nivelul ideologic, „Resurgence“ funcţionează ca rapel la ideea unităţii global(izatoar)e a lumii, umăr la umăr contra invaziei, sub steag american însă (“sărbătoarea de 4 iulie este acum a întregii omeniri“, se afirmă negru pe alb). Mărcile patriotarde se află bine mersi la locul lor: Thomas J(efferson). este numele mic al ex-preşedintelui Whitmore, iar generalul (William Fichtner) care – al 17-lea în linia „succesiunii“ la fotoliul de la Casa Albă – devine până la urmă preşedinte şi conduce cu succes rezistenţa se numeşte Adams (numele altuia dintre „părinţii fondatori“).

Eroul fundamental american rămâne, însă, cowboy-ul (iar genul cinematografic american prin excelenţă western-ul), legea de bază americană este „legea frontierei“ (nu Declaraţia de Independenţă), iar din acest punct de vedere toţi eroii războinici principali – de la nou-adusul Jake Morrison (Liam Hemsworth, foto sus) şi Dylan Hiller până la chinezoaica Rain Lao (Angelababy) şi preşedintele Whitmore (Pullman) – nu sunt altceva decât cowboy de tipul John Wayne, în conflict cu nişte „indieni“ incomprehensibili. Este greu de spus cât se ia în serios „Independence Day: Resurgence“, în orice caz mult mai puţin decât originalul de-acum 20 de ani, dar nici nu are foarte pronunţat filonul acela parodic, care ne făcuse să adorăm filme mai recente ale lui Emmerich, ca „White House Down“, „2012“ sau „10,000 BC“.

Info

Ziua Independenţei: Renaşterea / Independence Day: Resurgence (SUA, 2016)
Regia: Roland Emmerich
Cu: Liam Hemsworth, Jeff Goldblum, Bill Pullman, Charlotte Gainsbourg

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Roland Emmerich – cel care a creat, dar a şi deconstruit, noţiunea de „blockbuster“

Regizorul Roland Emmerich, născut pe 10 noiembrie 1955 în oraşul vest-german Stuttgart, nu este singurul nume de cineast german care să fi făcut o carieră strălucită la Hollywood. Din generaţia sa îi stă alături (mai vârstnicul) Wolfgang Petersen, iar mai demult am avut de-a face cu marile nume ale expresionismului german: Lang, Murnau (carieră întreruptă, din nefericire, de un accident tragic) etc.

Şi-a dorit să fie Lucas

Emmerich avea, însă, să fie sortit să devină creatorul unei noi forme de cinema, aşa-numitul „blockbuster“ (fiind, astfel, unul dintre cei care-au schimbat cinematograful aşa cum îl ştiam, alături de mai vechii Spielberg şi Lucas), prin filme ca „Stargate“ (1994), „Independence Day“ (1996) sau „Godzilla“ (1998). Tot el avea să fie, pe de altă parte, şi cel care duce limitele genului dincolo de imaginabil, punând o „placă tombală“ asupra acestuia prin „10,000 BC“ (2004), „2012“ (2009) sau „White House Down“ (2013), ceea ce-l transformă în unul dintre cei mai interesanţi autori ai Hollywood-ului din toate timpurile.

Prin urmare, e greu de făcut un clasament al filmelor lui Emmerich, mai toate fiind citabile, de luat în considerare şi de urmărit pentru ceva. Tânărul Emmerich a decis să devină regizor (şi unul de SF) după ce a văzut „Star Wars“, filmul original din 1977. A realizat câteva filme în RFG-ul natal, destul de puţin cunoscute acum, dar succesul lui „Das Arche Noah Prinzip“ (1984) îl face să înceapă să lucreze peste Ocean. Aici va cunoaşte aprecierea odată cu începerea colaborării cu scenaristul şi producătorul Dean Devlin, adică de la „Universal Soldier“ (1992, cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren), colaborare menţinută până în ziua de astăzi.

„Shakespeare nu a existat“

Imensul succes al filmului „Stargate“ (1994) – şi al francizei rezultate – le deschide calea pentru lovitura cu „Ziua Independenţei“ (1996), după care celor doi li se oferă mână liberă pentru orice. A urmat un reboot al francizei „Godzilla“ (1998 – bani mulţi băgaţi, dar mai degrabă un eşec) şi, în mod surprinzător, un film de război „de epocă“, „The Patriot“ (2000; şi a doua sa incursiune în istorie, „Anonymous“, din 2011, avea să fie întâmpinată cu aceeaşi mefienţă).

Prin urmare, după un „blockbuster“, în genul filmului-catastrofă, destul de solid, „The Day After Tomorrow“ (2004, foto dreapta), Emmerich avea să testeze limitele a ceea ce construise în filme din ce în ce mai fanteziste şi mirobolante, emblematică fiind trilogia „10,000 BC“ (2004 – tipul de poveste no limit este transpus acum în preistorie), „2012“ (2009 – veritabilă „placă tombală“ peste genul filmului-catastrofă, apocaliptic, căruia îi fusese unul dintre principalii contributori) şi „White House Down“ (2013 – halucinantă demontare a întregii mitologii cinematografice centrate pe Casa Albă), toate cu un côté parodic (aparent) involuntar de toată frumuseţea. Echivalentul „istoric“ al acestor filme este blamatul „Anonymous“ (2011), construit pe premisa „Shakespeare nu a existat“.

Top 10 filme importante

1. The Day After Tomorrow (SUA, 2004)
2. 2012 (SUA, 2009)
3. White House Down (SUA, 2013)
4. 10,000 BC (SUA, 2008)
5. Anonymous (coproducţie, 2011)
6. The Patriot (SUA, 2000)
7. Godzilla (SUA, 1998)
8. Independence Day (SUA, 1996)
9. Stargate (SUA, 1994)
10. Universal Soldier (SUA, 1992)

Citeşte şi:

„Shakespeare n-a existat“ – cronica mea din 2011 la filmul lui Roland Emmerich „Anonymous“

„Cântarea lui Obama“ – cronica mea din 2013 la filmul lui Roland Emmerich „White House Down“

Dennis Quaid, rolul vieţii în „Unde vei fi poimâine?“ (2004)