Am uitat...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Textul pe care-l scrii acum ţine locul altui text. Pentru că ai uitat subiectul textului pe care-l înlocuieşti. Ai avut în minte subiectul vreo săptămână, nu l-ai notat pe o bucată de hârtie, foarte rău, foarte trist. Uite că l-ai uitat!

De ce l-ai uitat? Te-a lăsat memoria. O fi vreun semn de slăbiciune sau boală la creier. Te-ai luat cu alte futilităţi zilnice, ai suferit o traumă fără să ştii, ai trăit o emoţie puternică, o mulţime de scuze! Pur şi simplu, ţi-a zburat din minte. Dar un subiect important nu se uită, nu-i o umbrelă. De aceea există gânduri memorabile, ca să nu fie uitate. Ce s-ar fi întâmplat dacă omul care a inventat roata ar fi uitat viziunea sa? Ar fi pierdut inspiraţia aceea, aşa, brusc, ori s-ar fi luat cu alte lucruri, fie să fugărească un iepure, fie să fugă ca bezmeticul din calea unor duşmani. Acum n-ai mai fi scris acest text care să înlocuiască textul uitat.

La un moment dat, te-ai gândit să iei nişte suplimente alimentare pentru memorie, sunt pline farmaciile cu suplimente promovate cu disperare la televiziune şi radio, poate te-ar fi ajutat vreunul. Dar ţi-a fugit gândul în altă parte: n-ar fi mai normal ca românii să pună mâna pe cărţi şi să citească decât să se îndoape cu suplimente pentru memorie? Lectura este mai sănătoasă pentru prospeţimea minţii decât înghiţirea pastilelor... Dar pe tine nici lectura nu te-ar ajuta să-ţi aminteşti acel text, pentru că citeşti o carte bună, care te-a absorbit... Nu cumva din cauza cărţii pe care o citeşti acum ai uitat de textul tău pe care trebuia să-l scrii?

Oricum, ai rămas cu senzaţia că trebuie să înghiţi ceva. Ce fain ar fi să existe o astfel de pastilă! Eliberată pe reţetă. Care să-ţi amintească, fără reacţii adverse... Pentru că ai început să uiţi. Uneori, când te opreşti din alergătura zilnică şi priveşti în trecutul tău, vezi mai mulţi nori de ceaţă. Nu poţi să-i risipeşti. Nu mai trăieşte nimeni care să te ajute să-ţi aminteşti. 

Ai avea nevoie de vreo câteva zile bune ca să faci numai asta: să-ţi aminteşti. Singur.

Neputinţa asta te aruncă în prăpastia disperării: uiţi, uiţi, uiţi! Unde, naiba, s-au dus toate cele pe care le-ai uitat? Şi textul ăla unde se află? Ar trebui să existe un „birou de gânduri/amintiri uitate“ Să te duci la funcţionar, îi dai numele, CNP-ul, şi funcţionarul să caute în computer: „Da, am găsit întâmplarea din 1978 pe care aţi uitat-o. Este în stare bună. Taxa de amintire vă costă...“ Nu-ţi foloseşte la nimic fantezia asta ca să-ţi aminteşti textul pierdut. Ducă-se! Te resemnezi: nu era ceva important, genial, n-ar fi făcut doi bani în lumea asta. Dar era al tău. Gândurile se tot duc, amintirile se împuţinează, te împuţinezi şi tu...

Întrebarea este dacă textul pe care-l scrii acum este mai bun sau mai prost decât acel text al cărui subiect l-ai uitat. Sigur că cel pierdut e mai bun, pentru că toate lucrurile pierdute sunt mai preţioase decât cele rămase! Probabil că aşa se întâmplă şi cu oamenii care n-au meritat să moară când au murit. Se duc cu tot cu amintirile altora. Ca un text nescris.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite