Alexandru Tomescu: Zilele trecute ţineam în mâini vioara Stradivarius: prin câte astfel de molime, războaie şi incendii o fi trecut această fragilă fiinţă?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
alexandru tomescu

Cu o activitate solistică extrem de densă, violonistul Alexandru Tomescu cântă din anul 2007 la vioara Stradivarius Elder – Voicu, care i-a fost încredinţată în urma mai multor concursuri, până în 2023, instrument cu care a devenit protagonistul câtorva proiecte muzicale de anvergură şi notorietate, în care, sub genericul Turneul Stradivarius, violonistul a concertat în importante centre culturale din Europa şi America.

Dintr-o dată totul a încremenit, intrând într-o aşteptare care se prelungeşte până în ziua de azi

O.Ş.P. Unde ar fi trebuit să fie acum Alexandru Tomescu şi unde este în această lună aprilie 2020, când toată lumea artistică europeană şi americană se află în stand by, aşteptând ridicarea restricţiilor generate de efectele indirecte ale pandemiei care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume?

A.T.: Pentru mine cea mai sugestivă perioadă a fost cea imediat de dinaintea suspendării activităţii. Nimeni nu-şi imagina că va fi atât de drastic, atât de dramatic. Ţin minte că ultima săptămână înainte de instaurarea restricţiilor era una tipică: întâlniri cu parteneri de concerte, întâlniri cu potenţialii sponsori ai turneului Stradivarius, am donat sânge, interviuri, repetiţii, discuţii pentru noi proiecte, călătorii cu avionul pentru concerte – toate cele de mai sus condensate într-o singură săptămână! – şi dintr-o dată totul a încremenit, intrând într-o aşteptare care se prelungeşte până în ziua de azi. Pentru luna aprilie aveam programate concerte cu Orchestra Naţională Radio (Concertul nr. 2 pentru vioară de Bartok, unul din preferatele mele), sesiuni de înregistrări, concerte în Germania şi în Statele Unite... Toate proiectele sunt amânate în clipa de faţă, ceea ce ne dă nouă, artiştilor, un răgaz pentru a reflecta şi a perfecţiona încă şi mai mult programele pe care le pregătim.

Nicio invenţie electronică nu poate înlocui totuşi experienţa din sală de concert, nici pentru cei din public, nici pentru artişti

O.Ş.P. Cum crede Alexandru Tomescu că vor parcurge actorii, muzicienii români această perioadă? Mă refer pe de o parte la colegii din Orchestrele şi Corurile radio, iar pe de altă parte la artiştii independenţi sau la alţi solişti?

A.T.: Este o perioadă extrem de dificilă, fără îndoială. Citeam recent un articol pe tema revenirii la normalitate în Germania. Chiar şi acolo, activităţile artistice erau la categoria – primele închise, ultimele redeschise. Probabil că aşa va fi şi în România, din raţiuni de siguranţă a noastră, a tuturor. Pe de altă parte, cred că am devenit cu toţii conştienţi de faptul că avem în buzunar "unelte" pentru comunicare uluitoare. Un banal telefon, cu acces la internet, poate transforma instantaneu orice cameră sau mansardă într-o sală de concerte virtuală, cu audienţe de ordinul miilor sau zecilor de mii de persoane. La aniversarea postului Radio România Muzical, la sfârşit de martie, am cântat Ciaccona de Bach, într-o transmisiune live pe Facebook. În acelaşi timp, îmi dau seama că nicio invenţie electronică nu poate înlocui totuşi experienţa din sală de concert, nici pentru cei din public, nici pentru artişti. Este ceva, dincolo de lucrurile fizice, măsurabile, care se petrece acolo. Si de aceea cred că oamenii vor avea în continuare nevoie de concerte, de spectacole de teatru, de expoziţii...

O.Ş.P. Ce importanţă mai au acum artiştii? Cum ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu aceştia, în opinia lui Alexandru Tomescu?

A.T.: Este adevărat că în această perioada principalele noastre preocupări sunt cele de la baza piramidei lui Maslow – supravieţuirea, sănătatea, adăpostul, siguranţa materială, asigurarea hranei, aşa că arta şi frumosul aparent au trecut într-un plan secund. Spun aparent, pentru că sunt convins că oamenii au întotdeauna nevoie de artă şi de frumos în vieţile lor, mai ales în momentele dificile. Ele pot uşura frustrările legate de distanţarea socială prelungită şi de senzaţia de a fi blocat în interiorul propriei locuinţe. Arta ne deschide de fiecare dată noi porţi ale imaginaţiei, care altminteri rămân ferecate.

Lucrul susţinut, încăpăţânat chiar, atunci când încă nu se vede o luminiţă la capătul acestui tunel, este ceea ce ne poate salva spiritual

O.Ş.P. Pe ce repere se sprijină Alexandru Tomescu în acest context? Cum ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice.

A.T.:  Cel mai important şi mai dificil lucru pe care putem să-l facem ca artişti este să nu dezarmăm în faţa agendei goale de concerte, în faţa sălilor de spectacol părăsite. Lucrul susţinut, încăpăţânat chiar, atunci când încă nu se vede o luminiţă la capătul acestui tunel, este ceea ce ne poate salva spiritual. În acelaşi timp, în măsura posibilităţilor şi respectând desigur normele de distanţare socială, ajutorarea celor care sunt în nevoie, a vârstnicilor, a bolnavilor – sunt gesturi extrem de necesare, vitale chiar, un semn de solidaritate, pozitiv, în acest ocean de ştiri alarmante. Tot respectul pentru cei din linia întâi – întreg personalul medical care se întîlneşte zi de zi cu moartea. Nu-i vorbă, şi înainte de pandemie medicii erau expuşi nenumăratelor boli. Dar acum cred că mult mai multă lume a conştientizat adevăratul lor eroism. 

Imagine indisponibilă

O.Ş.P. E greu să vorbim despre prezent. Să încercăm să vorbim puţin despre trecut şi să încercăm apoi să privim spre viitor… În perspectiva anilor trecuţi de atunci, cât de importantă a fost pentru violonistul Alexandru Tomescu, perioada studiilor la şcoala lui Ştefan Gheorghiu, la Bucureşti, apoi bursele în SUA şi Elveţia, cu Eduard Schmieder şi Tibor Varga, sau cursurile de perfecţionare cu Ruggiero Ricci, Igor Oistrah şi Hermann Krebbers ? Sau a contat mai mult faptul că v-aţi născut şi format într-o familie de muzicieni?

A.T.: Fără îndoială, faptul că mama mea, profesoara Mihaela Tomescu, pe lângă cei şapte ani de-acasă mi-a predat şi primii şapte ani de vioară, este un avantaj! Este o profesoară extrem de devotată copiilor, chiar şi acum, când este deja la pensie, îi face o plăcere cu totul deosebită să lucreze cu cei mici. Apoi, primele concursuri şi turnee de concerte împreună cu tatăl meu, pianistul Adrian Tomescu, au fost de asemenea un pas foarte important. Maestrul Ştefan Gheorghiu mi-a fost ca un al doilea tată. Am studiat cu domnia sa mai bine de un deceniu, pe o perioadă ce a acoperit atât liceul, cât şi anii de studenţie. Maestrul ştia ca nimeni altul să scoată tot ce este mai bun dintr-un elev, cultivându-i calităţile şi personalitatea. De aceea, nu veţi găsi doi elevi din clasa sa care să cânte la fel. Le sunt extrem de recunoscător părinţilor mei pentru că s-au preocupat, în acele vremuri în care călătoriile în străinătate se realizau cu destulă dificultate, să mă trimită la cursurile de perfecţionare ale marilor violonişti: Ruggiero Ricci, Igor Oistrach, Hermann Krebbers şi mulţi alţii. Am încercat să iau de la fiecare ceea ce a avut mai bun, ceea ce am simţit cp se armonizează cu personalitatea mea.

Iubesc România, şi cu cele bune şi cu cele mai puţin bune. Aşa e-n dragoste!

O.Ş.P. Alexandru Tomescu a concertat de-a lungul timpului sub bagheta unor dirijori importanţi, între care Kurt Masur şi Valery Gergiev, alături de pianişti precum Valentina Lisitsa şi Eduard Kunz, în săli celebre din peste 40 de tari, ca Berliner Philharmoniker, Carnegie Hall, Concertgebouw, Théâtre des Champs-Élysées. Anul trecut a sustinut o serie de concerte in Anglia, ca solist al Royal Philharmonic Orchestra, sub bagheta lui Gabriel Bebeselea şi Christopher Petrie. O carieră impresionantă pentru un artist care a ales să locuiască în România. Ce crede Alexandru Tomescu despre evoluţia lui profesională, există regrete relativ la această opţiune?

A.T.: Iubesc România, şi cu cele bune şi cu cele mai puţin bune. Aşa e-n dragoste! În domeniul artistic sunt atâtea lucruri de iniţiat, de construit, de pus la punct. Cred că vreo câteva generaţii de artişti de acum înainte vor avea de lucru până peste cap. Nu am regrete, « je ne regrette rien », vorba cântecului lui Edith Piaf. Spre deosebire de perioada comunistă, în care era aproape imposibil să călătoreşti în străinătate, în ziua de astăzi noi, românii, ne bucurăm de o libertate de mişcare – aş îndrăzni să spun – fără precedent. Acest lucru este esenţial atunci când ai o agendă de concerte internaţionale extrem de încărcată.

Glasul inegalabil şi inconfundabil al Angelei Gheorghiu şi oraşul ireal din jurul nostru îmi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în memorie

O.Ş.P. Dintre marii artişti cu care aţi colaborat, ce nume se disting, ce experienţe memorabile?

A.T.: Aş vrea să vă povestesc o întâmplare foarte recentă: într-o după-amiază liniştită, ce nu anunţa nimic deosebit, primesc un telefon de la Angela Gheorghiu, ce mă întreba dacă aţ fi pregătit să înregistrez o lucrare împreună cu ea. După ce mi-am revenit puţin din uimire, am spus bineînţeles DA. Apoi am aflat detaliile: totul urma să se petreacă în următoarea zi, iar piesa – adică aranjamentul pentru vioară – încă nici nu fusese pusă pe hârtie. Am intrat ca într-un vârtej de telefoane, de repetiţii, de mail-uri, care m-a repus imediat în regimul de lucru ce îmi era atât de familiar. Până la miezul nopţii, Sabina Ulubeanu scrisese deja partea mea de vioară, eu deja lucram la ea, iar a doua zi am înregistrat-o la Bucureşti. Peste doar câteva ore, înregistrarea audio era deja gata şi a urmat filmarea, pe treptele Ateneului. În mijlocul Bucureştiului golit de oameni, pustiit, parcă eram într-un film SF şi unicul lucru menit să dea viaţă peisajului era rugăciunea Tatăl Nostru – pe care Angela Gheorghiu a cântat-o cu o emoţie copleşitoare, însoţită de mine la vioară. Glasul inegalabil şi inconfundabil al Angelei Gheorghiu şi oraşul ireal din jurul nostru îmi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în memorie. A fost un moment magic, menit să aducă o rază de consolare şi de speranţă. 

O.Ş.P. Alexandru Tomescu este solist al orchestrelor radio de aproape doua decenii. Ce a însemnat asta pentru cariera sa de violonist concertist?

A.T.: Câştigarea concursului pentru postul de solist-concertist al Orchestrelor Radio, în 2001, a fost un moment foarte important pentru cariera mea. Colaborasem deja de numeroase ori cu Orchestra Naţională Radio sau cu Orchestra de Cameră Radio, alături de care realizasem înregistrări, dar acum eram deja parte din echipă! M-a bucurat foarte mult deschiderea pentru repertorii noi, provocatoare, în special cele de secol XX, pe care am găsit-o aici. Am putut astfel prezenta publicului multe concerte ce-mi erau foarte dragi şi din păcate – erau prea puţin cunoscute la noi în ţară. Cred că rolul unui ansamblu muzical de primă mână este şi acela de a crea şi educa gustul publicului meloman, scoţându-l din zona de confort a lucrărilor arhicunoscute. Numeroase turnee de concerte în străinătate alături de Orchestra Naţională Radio, sesiuni de înregistrări speciale, ce s-au concretizat în compact discuri de succes – iată doar câteva faţete ale activităţilor mele de solist concertist al Orchestrelor Radio. 

O.Ş.P. Pe de altă parte, din punctul de vedere al înregistrărilor radio şi discografice, cât de importantă a fost relaţia cu Radio România? Pentru că vorbim despre o activitate consistentă în acest sens şi în radio şi în afara acestuia...  Mai concret, este vorba despre înregistrări de radio şi televiziune în România, dar şi din Anglia, Franţa, Elveţia, Germania, Olanda, Polonia, SUA, iar ca CD-uri, să amintim doar Alexandru Tomescu at Moscow (cu concerte de Paganini şi Mendelssohn), Romanian Piano Trio (trei discuri cu lucrări camerale de Mozart, Beethoven, Schumann, alături de Horia Mihail şi Răzvan Suma), Simply Mozart (patru concerte mozartiene sub bagheta lui Horia Andreescu) sau Ad Libitum – Primus  (cvartete de Beethoven, Haydn, Sibelius, cu Alexandru Tomescu la vioara I).

A.T.: La Radio România am realizat primele mele înregistrări speciale, avându-l pe tatăl meu alături, la pian, încă de când eram elev. După căutări minuţioase în arhivele Radio, am regăsit recent multe dintre acele înregistrări, care au fost apoi reunite într-un disc apărut la Editura Casa Radio, intitulat Alexandru şi Adrian Tomescu – înregistrări timpurii. Un tribut şi o reverenţă către amintirea celui care a fost tatăl meu. Experienţa de studio, de înregistrări, chiar dacă este neplăcută pentru unii artişti, cred că este extrem de utilă şi de necesară pentru cineva aflat în căutarea perfecţiunii. În faţa microfonului nu te poţi ascunde în niciun fel şi singura şansă de a da viaţă înregistrării este să-ţi asumi riscuri, să trăieşti muzica, exact aşa cum o faci într-un concert în faţa publicului.

Imagine indisponibilă

O.Ş.P. Alexandru Tomescu cântă frecvent în România cu orchestra în întreaga ţară. Care dintre orchestrele româneşti vă este mai aproape?

A.T.: Îmi este greu să fac un top, fie el şi subiectiv, al filarmonicilor din ţară. Prima orchestră care m-a invitat ca solist a fost cea din Constanţa, pe când aveam 9 ani. De atunci am cântat cu toate filarmonicile de la noi, cu bucuria de a fi putut contribui prin concertele mele la consolidarea stagiunilor orchestrelor nou înfiinţate. Puţină lume ştie că în anii de după revoluţie au luat fiinţă mai multe filarmonici. Sigur că nu toate au supravieţuit până în ziua de astăzi, dar sunt printre ele şi excepţii notabile, care au chiar şi propria sală de concerte. Sunt întotdeauna pregătit atunci când este cazul unei înlocuiri de ultim moment – aşa cum a fost şi unul din ultimele concerte de dinainte de virus, cu Filarmonica Braşov şi concertul de Beethoven. Atunci am primit telefonul care mă punea în priză cu doar 4 zile înainte de concert.

O.Ş.P. Aşa cum am mai spus, din anul 2007, vă este încredinţată prin concurs până în 2023, vioara Stradivarius Elder – Voicu, care a devenit protagonista unor proiecte muzicale de anvergură, sub genericul Turneul Stradivarius, care au presupus concerte în zeci de localităţi din ţară, Europa şi America, cu programe ambiţioase precum cele 24 de capricii ale lui Paganini, cele şase sonate pentru vioară solo de Ysaÿe, sonatele şi partitele pentru vioară solo de Bach, sonatele pentru vioară şi pian de Prokofiev şi integrala lucrărilor pentru vioară şi pian de Enescu (cu Eduard Kunz la pian). O parte din aceste programe au fost înregistrate pe CD-uri şi DVD-uri care s-au bucurat de un mare succes: Paganini 24/24, Stradivarius Obsesii, Bach to Basics, Anotimpurile, Balada. Cât de importante au fost aceste turnee pentru notorietatea lui Alexandru Tomescu şi care dintre ele i-au fost mai aproape ?

Anul acesta în luna mai, pentru prima dată în ultimii 12 ani, nu voi mai pleca în turneu

A.T.: Turneele cu vioara Stradivarius prin ţară – şi în ultimii ani, prin lume – au fost gândite să aducă celebra vioară în faţa fiecăruia dintre posesorii săi reali: cetăţenii români. Dacă la început interesul publicului părea să fie unul legat de faima obiectului în sine – o vioară nepreţuită, de o frumuseţe rară – cu timpul, am reuşit să convertesc acest capital de imagine într-unul cultural, propunând de fiecare datî publicului proiecte noi, inovatoare, reinventând la fiecare ediţie conceptul de spectacol. Am avut privilegiul să lucrez cu numeroşi artişti extrem de valoroşi, alături de care m-am simţit inspirat şi înaripat. Mulţumirea mea cea mai mare este aceea că am reuşit să popularizez în România programe până atunci considerate "ermetice" sau "doar pentru cunoscători". Marile integrale pentru vioară solo, sonata de Bartok, aproape niciodată cântată la noi, apoi integralele Enescu, Prokofiev, programele cu harpă sau bandoneon din ultimii ani –au fost tot atâtea pariuri puse cu publicul din România. De fiecare dată au răspuns în număr copleşitor la provocările muzicale pe care le-am lansat, ceea ce mă încurajează să merg mai departe şi în anii care vor urma. La fel de importantă mi se pare şi dimensiunea caritabilă a turneelor Stradivarius. Punând la încercare afirmaţia lui Beethoven – Muzica îi face pe oameni mai buni – am vrut să vedem cât adevăr este în ea. Am reuşit astfel, cu sprijinul zecilor de mii de melomani care au asistat la concertele din turnee să sprijinim numeroase cauze sociale sau umanitare, aducând bucurie, viaţă şi iubire celor greu încercaţi de soartă.

Anul acesta în luna mai, pentru prima dată în ultimii 12 ani, nu voi mai pleca în turneu. Este o măsură dureroasă, dar necesară, însă preconizăm – în mod excepţional – o ediţie de toamnă a turneului Stradivarius. Ca de fiecare dată, programul deja pregătit este cu totul special şi va fi o bucurie uriaşă să reîntâlnesc publicul de care îmi este atât de dor.

Totul în jurul meu aproape că încetase să existe şi eu mă transformasem într-un sunet pur, în catedrala în care cântam

O.Ş.P. Care ar fi o amintire mai specială din punct de vedere artistic, din aceste turnee, într-o selecţie subiectivă?

A.T.: Am un sac întreg de amintiri, aşa că nu îmi va fi uşor să aleg una singură. Dar voi încerca: era primul concert din cadrul turneului Bach to basics, cel cu integrala sonatelor şi partitelor pentru vioară solo de Bach, un adevărat maraton muzical de peste 2 ore şi jumătate, pe care mi-am dorit să-l cânt fără pauză. Mă pregătisem intens, avusesem chiar şi o sesiune de cantonament pentru concentrare maximă, însă uitasem un detaliu foarte important: nu făcusem încă un şnur cu toate sonatele una după cealaltă, ca să văd dacă rezist fizic şi mental la această provocare. Concertul a mers foarte bine până spre cea de-a patra dintre lucrări, Partita a II-a, cea cu Ciaccona. După această piesă monumentală, mă simţeam deja obosit, cântând de peste o oră şi jumătate fără întrerupere – şi încă aveam în faţă o altă sonată uriaşă – Sonata a III-a în Do major, cu Fuga ce rivalizează în complexitate sonoră şi armonică cu Ciaccona, şi bineînţeles, Partita a III-a, cea mai luminoasă şi mai tonică dintre toate. Mă simţeam aproape epuizat – şi totuşi concertul trebuia să meargă mai departe. Am reuşit să găsesc energia în muzică – totul în jurul meu aproape că încetase să existe şi eu mă transformasem într-un sunet pur, în catedrala în care cântam. A fost aproape o experienţă extrasenzorială. Sigur că în următoarele concerte de turneu am reuşit să găsesc echilibrul ideal de energie pentru a duce fără probleme programul până la sfârşit. Şi am mai remarcat ceva: această energie latentă a muzicii din care gustasem era contagioasă! Atât de mulţi spectatori stăteau în picioare în timpul concertului. Mă gândeam la început – au venit şi ei să vadă cum e, dar la un moment dat vor pleca. Nimeni nu se clintea! Senzaţia era că dacă Bach ar fi scris nu 6, ci 12 sau 24 de sonate şi partite, am fi stat, le-am fi trăit cu toţii acolo, ieşind total din timp.

O.Ş.P. Cum s-ar adresa Alexandru Tomescu în acest moment dacă ar fi în postura de a transmite un mesaj optimist?

A.T.: Zilele trecute ţineam în mâini vioara Stradivarius şi mă întrebam: prin câte astfel de molime, războaie, incendii şi cine ştie câte şi mai câte catastrofe o fi trecut această fragilă fiinţă? Privite în perspectivă, evenimentele respective au fost paşi pe calea devenirii noastre. Sunt convins că peste alte două sau trei sute de ani, când urmaşii noştri vor reflecta la aceste zile, le vor vedea ca pe un moment de cumpănă, în care ni s-a dat şansa să devenim mai înţelepţi, mai spirituali şi mai muzicali.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite